Deania neagră, de Alexandru Petria

Alexandru Petria este unul dintre acei puțini scriitori pe care niciun critic literar conștient de îndatoririle profesiei sale nu ar trebui să îl menajeze. Speranța că literaturii române i s-ar putea adăuga încă un nume de valoare ne determină să pretindem mai mult de la un astfel de autor. Iar lucrările sale anterioare ne îndreptățesc așteptările. Dar, deocamdată, scriitorul nu ni le-a îndeplinit întru totul. El a reușit deja să își creeze un stil inconfundabil, dar, din păcate, în cea mai mare parte a timpului, se complace într-o activitate de publicist nu tocmai folositoare, care, oricât ar fi de bogată, nu reprezintă un câștig pentru adevărata literatură. Imaginea pe care ne-o oferă – în calitate de publicist – este nu mai puțin stranie decât aceea a unui uriaș care încearcă să clădească un templu din pietricele, deși ar trebui, mai degrabă, să îl înalțe din blocuri de stâncă. Însă, din fericire, scriitorul este totuși îndeajuns de responsabil încât să întrerupă această neplăcută monotonie, încredințând spre tipar și câteva volume de proză care îl ridică mult deasupra colegilor săi gazetari. Spre exemplu, în anul 2010 a publicat controversatul micro-roman „Zilele mele cu Renata”, pe care cititorii l-au primit cu entuziasm; dar, cu toate acestea, nimeni nu s-ar fi grăbit să i-l considere drept cea mai importantă realizare. Și, desigur, verdictul publicului a fost unul întemeiat – Al. Petria poate să ofere mai mult! „Deania neagră” este titlul volumului care ne confirmă acest lucru. Însă, am putea spune, nici lucrarea de față nu ne dă măsura întregului talent al scriitorului – l-am nedreptăți prea mult dacă am considera altfel. Cele douăzeci și șapte de povestiri care compun – piesă cu piesă – sumbrul decor al Deaniei ne surprind mai ales prin inovațiile stilistice pe care autorul, sfidând parcă orice convenții semantice, le obține prelucrând anumite elemente de limbaj argotic. Un alt detaliu demn de menționat este faptul că Al. Petria nu are vocația fantasticului – sau, cel puțin, și-o reprimă cu succes. Soluția pe care o găsește oricărui conflict este dureros de prozaică – brutală chiar – și, uneori, imprevizibilă. „Deania neagră” nu pare a fi altceva decât o lume sinistră a celor învinși. Personajele sunt captive într-un univers dominat parcă de o mecanică inversă, ale cărei legi răsturnate îndreaptă orice acțiune spre o continuă degradare a condiției umane – a valorilor pe care aceasta le implică. Fiecare pagină a cărții ne coboară tot mai adânc în abis. S-ar părea că viziunea autorului, profund marcată de perioada deceniilor petrecute sub regimul comunist, nu a generat aici decât conștiințe mutilate, făpturi neviabile, ce nu se pot sustrage fatalei lor determinări ontologice, care le condamnă la o existență meschină și absurdă. Drept urmare, niciuna dintre povestiri nu va avea un final pozitiv – deși, unele dintre acestea, nu sunt lipsite de o anumită doză de umor. Fiecare personaj presupune un destin eșuat: „– Ne-am futut viața, futut. Futu-i!” „Prima zăpadă” este titlul povestirii ce deschide acest volum printr-o imagine cât se poate de macabră: aceea a unui spânzurat – un anume profesor de fizică, Alexandru Santamaria. Undeva, într-o pădure, profesorul atârna „de funie, cu pantalonii gri, călcați atent la dungă, murdăriți de fecale și urină.” Întâmplarea face ca Santamaria să fie găsit tocmai de către elevul său, Călin Bob, care, după ce pierduse „100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea”, ieșise să se plimbe. Văzându-i cadavrul, Călin – oarecum tulburat de această priveliște – își spune dezamăgit: „Să te spânzuri când ai un asemenea nume…” Dar acest moment meditativ nu se putea prelungi la nesfârșit – simpla necesitate îl îndeamnă pe Călin la alte acțiuni ceva mai practice: „Se apropie de fostul profesor cu țigara în colțul gurii. […] Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei și găsi un portmoneu. Erau în el 10 lei, acte și-o scrisoare de adio. «Ce scârțar!», înjură în barbă și-și înghesui fulgerător portmoneul sub pantaloni, în chiloți.” La scurt timp, își face apariția un grup de indivizi „care aveau casele prin preajmă” și doi polițiști ale căror intenții nu erau cu mult diferite de cele ale lui Călin: „– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinți un polițist. Călin a dat din cap că înțelege. Același polițist a găsit un fișic de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1300 de lei.” Fatalitate! Bietul Călin Bob începe, în cele din urmă, să plângă. Lacrimile lui sunt sincere: „«Ce tâmpit sunt! Fraier! Și morții mă umilesc! 10 lei – 1300?!…», își spuse.” În peisajul literaturii contemporane, lucrările lui Alexandru Petria reprezintă mărturia indenegabilă a continuității artei marilor prozatori. „Deania neagră” va apărea în această primăvară la editura Herg Benet.