Daniel Dăian

lasă-mă să-ți miros sângele după ora 21 când ai pântecul nesărat și te lași gustată dintr-un capăt în celălalt cu degetele sugrumate de zile te aud doar pe tine în dreapta ronțăindu-mi

la marginea trupului meu gara se zbătea într-o oglindă cu gâtul sucit ultimul cuvânt ți-a intuit linia vieții și bezna asurzitoare dintr-un om care își sculptase tăcerea din vârful

a învățat să moară de la vârstă fragedă aplecată puțin cu gingiile roase până la gleznă neînceput te dezlipesc din mine arunc în ziduri noaptea alergare de la unul la altul dacă ai călca

avea glasul timid când nu mai avea mult și ațipea rezemată în tâmpla patului cu toți ochii acoperiți de culoare interacționa în conștiința de la început până la început cu trupul sumar îmbrăcat

Te-am întrebat, de ce nimeni? Mi-ai răspuns, de ce niciodată! Apoi te-ai lepădat de gânduri. Te-am violat nebunește... Te-ai sfârșit după un timp. Această înjurătură de scris prin crâșme există

sunt locuit de unsprezece uși deschise în mijlocul aerului ca o grimasă deasupra căruia se odihnesc ultimele rânduri de bănci proaspăt pensionate și plouă ca un dispreț în trupul acestui cerb

ajungem aici unde toate lucrurile nimeresc în scrumieră iar cruzimile se acuză unele pe celelalte de iubire și atunci intervine senzația de altceva chiar dacă lumina care intra ca un trup din

se prăbușește liniștea în adâncul urechilor până la ultimul strop și dacă aș fi un alt capăt din trupul tău ce ai putea să găsești într-o palmă peticită de atâta alergătură ne suntem astăzi

într-o vreme îmi plăcea să adorm în biserica construită între două femei de piatră cu palmele încălțate în păduri întregi de oglinzi în vârstă și ploua cu urlete și lăcrimau caloriferele din

Singura realitate care mă sperie îngrozitor este sufletul meu. Restul sunt doar uși nevinovate!

când am deschis orele cu degetele curate în fruntea ta era noapte și nu se auzea întunericul zâmbind doar o inimă timidă deasupra căreia se odihnea cerul într-un ocean cu marginile cusute în

te rog pictează-mi o moarte adevărată

așa devin eu vina pentru restul căderilor tale în singurătate unde oricum nu ai să găsești nici câini nici cârciumi nici festivaluri doar câțiva bărbați și un triunghi întreg de femei poate

îți mărturisesc că m-am gândit să îți scriu despre un înainte sau înălțime dacă vrei o ridicătură cu picioarele mai vechi de câteva minute un alt fel de poem nu foarte lung mă rog nu mai lung

este o aberație să consideri că apele sunt doar niște adâncimi simple nu am întâlnit niciodată largul ochiului am preferat mai mult să navighez în derivă dintr-un mănunchi de virgule într-o

ea chiar avea urmele unui pasager nedisciplinat pe spate ca și cum ar fi umblat pe deasupra pielii ore în șir încălțat în aceiași bocanci de anul trecut când se recomanda tuturor ca fiind un

biblioteca cărților mărunte ți-a rupt spatele de prea iubită degustată până în sângele contrafăcut ca și orizontul cearceafului unde arunci epuizarea iubiților de o seară la ce bun să-ți smulgi

Mi-am îngropat mâinile în largul trupului tău. În locul unde toate palmele se duc să-și înfrunte bătrânețea. Dar tu iubito, trăiești pe toate părțile. În toate mâinile. Ca o pisică cu 8 vieți. Una

adânc incizat cu mâna precisă a unui eșafodist de meserie sânul ei rânjea în numărătoarea imprecisă a bulevardiștilor clientelari însetați de la începuturile cifrei să-și atingă iubirea pe toată

sunt beat doamnă beat de trupul tău și mâine mă îndemn să îți rămân o singură încăpere în ochiul drept și încă ceva despre care să nu îmi aduc prea bine aminte doar pentru că sunt beat

am săpat o încăpere în tinerețea ta mă ascundeam în interiorul acestui secret vinerea când tăcerea haitelor de vrăbii mușcau culoarea frământată întretimpul sânilor îți scriu numele la suprafața