Daniel Dăian

lipite înăuntrul mecanismului tu spălai tufele de trandafiri ca pe niște haine cu mânecile în genunchi (ana este doar un nume condamnat la moarte) și nu îți mai spun despre ea deja au

din tot ceea ce te roade eu mă hrănesc în formă de sus te acopăr cu bătăile mele de inimă și puțin câte puțin îmi spui că ai vrea să te învelesc într-un bandaj de sticlă pentru ceilalți care vin

O doamnă a doamnelor îmblânzind tentaculele pseudonimului. Tu îți dai seama că dintr-o singură lacrimă aș putea îneca un oraș întreg? dar răul se îmbracă întotdeauna în haine de firmă umblă cu

pe de o parte sunt foarte mult de scris și de obicei oamenii caută în locurile cele mai greu de digerat să îmi găsească punctele slabe apoi să se îndoape cu ele de parcă slăbiciunile mele i-ar

un viu peste care se pișă lumea din tot sufletul ei e ca și atunci când toate drumurile tale sunt poduri de lemn în care au murit cuiele de bătrânețe și absolut tot echilibrul ăla mai stă în

care patrula bucătăria unde îmi plănuiam păcatele cu o îndârjire de nedescris dar nu a dispărut doar roata ci și angrenajul mecanismele complicate ale încrederii mele în lucrurile care duc și

nu un pat cu două picioare lungi închise într-un gest o femeie poezie este o femeie unde substantivele nu se adună niciodată să latre în cerc este doar un gen care se încurcă în

tu îmi vei spune că merele s-au copt deja și ceea ce vreau eu să fac este o tâmpenie cu toate astea fiindcă tu ești mai întâi femeie și mult după judecata de apoi te voi ignora și voi continua

bucăți mari de plâns și atunci simt frica trupului învăluindu-mă într-o mare nepereche într-un sânge atât de timid încât nici nu știe ce ar trebui să facă să rămână sau să curgă dar asta se

orice exercițiu gata să te surprindă între fălcile lui are la bază o foame de nedescris pe care nu o hrănești așa cum faci cu propriul tău câine un gol negru o beznă care aproape o poți prinde în

beat mort dăian traversează șoseaua mahmură cu o lesă trează în mâna care înjură porcos subteranul îngrozitor al unui pahar care s-a spart de frica lui coborâtă din ce în ce mai mult într-un

să ne ridicăm prin măruntaiele cailor o scară către o cutie de bomboane să-i deschidem doar un singur capăt cu dinții și de acolo să împărțim dulcele stil clasic oamenilor străzii darrr asta

un bărbat cu o sută de vieți aruncate în spate și o singură fereastră închisă din cauze naturale probabil fiecare poartă mănușile potrivite pentru conversația potrivită într-un moment

cred că sunt adevărat îmi spun de fiecare dată când mă iei în seamă scriu albul la superlativ dar nu îngrop nicio rugăciune în el dacă vorbesc clipesc și înghit în sec sunt un văzut printre

nu mai dispune de gramul acela de încăpere dispusă să acopere urâțenia cu var tindem să ne înghesuim substanțele cenușii unele în altele ca într-un gang bang al minților unde toate

când merg pe stradă și tu vii să îmi acoperi pleoapele cu bucăți de pâine țip și nu se aude niciun comentariu înapoi niciun ecou demolat nu îmi abate calea de la probabil zilnic mă îmbrac în

pentru vremurile mai tulburi ca de obicei și l-au ascuns sub pielea noastră cu pași minusculi apoi ne-au îndemnat să ne bem mințile până când deveneau suficient de ușoare să încapă într-un

și anii când am uitat de mine atât de mult încât lipsa pauzele arse pe rând în crematorii au devenit același lucru cu gropile comune săpate din milă prin ghivece aici și acum sunt numitorul

un bărbat cu un pahar gol în mână care cerșea setea asta ar fi fost dacă nu interveneau zâmbăreții cu aripi pacificatorii de ocazie să-i spună că încă mai are de trăit vina din formol încă este

în care au început deja revoluțiile să nu se mai recunoască ochii tăi verzi stau singuri în dulap și probabil vor înceta să mai vadă după un timp ușile închise sau poate vor spune nu

stupidul alerga în cele patru picioare ale inevitabilului mă înconjura cu pasiune așa că nu am mai tăcut ca în alte dăți și am început să îmi spun rugăciunea mea de bețiv frumos adormit foamea