suflă greu
bolnavii prin saloane
în van
muzeele se spovedesc
vântul se zbate
cojind copacii tineri
zăpada uită
hașurile de-alean
și pică
nesigure
mașinile se rătăcesc
pe
curg râurile credinței
pe întunecatele mele ferestre
Neantizat fiind în gând
pe lângă mine tot orbecăind
pârâul putred e oceanic
și luna un păianjen prea plăpând
Acel dincolo este
apropiindu-te de stupul cu albine
tu m-ai uitat printre atenții
învăț arhitecturile iertării proprii
și neatent fiind mă vindec
tot prin tine...
greoi mă regăsesc rătăcitor bondar
văzduh ridic
chiar noi
ne jucam de-a moartea
copii prin tărâmii melcilor
firăvuind mărunt un munte ponosit
deasupra pleoapelor toloaca
amurgului încărunțit
mă uit și privesc și aiurez
tăpșanul
nici nu fumez dar scriu impresii pe o foiță de țigară…
o vrăbiuță rătăcită în cătun nu nimerește aerul de-afară
pereții prăfuiți din camera pustie se-ntunecă spre mine
mă-nvărt ca buha
pe înserate mă întorceam de la spital
cu autobuzul vuind de muzici populare
țineam în brațe galbena mașină de poliție rurală
acasă mă așteptau mitralierele negre
huțul și cocoșul care
ce vezi tu soartă crudă-n mine
de te apleci asupra mea cu naz
vreun autist
sau poate egoist
sau vreun contemplativ naiv
care prin cețuri deseori
nu face altceva
decât să caște
O picătură de rouă divină
se așternu pe creștetul
unicei fecioare a inimii,
sufletului meu...
Pe un câmp neîngrădit
fecioara privi spre
orizontul nesfârșirii.
Cavalerul, în armura
Sa
DC