Daniel Bratu

Corina, pașii tăi au dat ceața norilor deoparte, dar nu, nu sunt sunt trist, chiar mă bucur de primăvară și de părți ale diminețior liniștite. Greierele a trecut la mahomedanismul tânguitor doar în cântec, numai pentru a se armoniza cu liniștea asurzitoare din jur. N-a îngenuncheat umil, s-a aplecat pentru a țâșni, la focul de pistol al primăverii, dincolo de linia de start. Despărțirea, senină și ea, este față de o noapte noapte a zbaterilor de fluturi.
Mulțumesc mult, gândurile tale mi-au apăsat „cu un deget cuvintele”.

Elia, mi-a plăcut și mie mult ce și ție ți-a. Parcă mai frumoase și mai sensibile îmi par versurile tale scrise despre petecul de iarbă. De ciudă, cred că o să mă apuc a tropăi pe acolo, să culc iarba la pământ. Dar tare mi-e teamă să nu calc vreun greier amorțit pe ceafă. Dacă mă mușcă și-mi dă cu țitera-n scăfârlie ?
Scuze ca nu am postat mai devreme răspunsul. Greierul de mine cântă (tastează) pe la porți (net-uri) străine și intră adesea în rea microfonie cu alte treburi, de harnică agoniseală.

Vasile, excelsior !,
adică un lift, d-ăla suitor
un fel de hai mai către munte
s-auzim despre transhumanțe
și de oi mai multe !
Mulțam măi Vasile,
dar eu nu chem câine,
colții lor, trotil,
i-a luat toți Virgil
și i-a dat la kil
ca să nu mai “kille”
(poate doar să “câr”).
Doar un greieraș
uite, mintenaș,
îți las pân`la anu`
să-ți cânte-n ureche
despre Eminescu
și de Topârceanu.

Maria, mulțumesc mult pentru primăvara pe care mi-ai “instelat-o” în suflet. Cuvintele tale m-au dat cu fruntea de norii pufoși, dirijabile deasupra colinelor Iașului.
Să nu-l plângi pe greiere, e un mare pișicher, parcă-l văd iarna viitoare oploșit pe la cămările tale. Numai să nu dai apă prea tare, îl cunosc și știu ce-i poate arcușul. Îți va turna, ca pe cucută, în urechi, în loc de menuet și tango, manele pline de dorul ducerii pe pustie.

Virgil, mulțumesc pentru logarea peste rând care ți-a alungat malurile somnului dincolo de corabie. Noi, ăștia trei, pe carele ne-ai nominalizat aici, ne înclinăm de-odată, bine armonizați în gesturi, ca-ntr-un tematic dans de primăvară. Dacă asta ai simțit tu, foarte mult bine ne pare, înseamnă că ai adormit apoi rapid, liniștea versului pogorând lin asupra ta. Numai că ai grijă, peste noaptea ta și diminețile noastre să nu dai drumul la câinii ăia. Nu-i vorba de mine, că eu îi știu și mi-a plăcut de ei, dar bădia Mihai și finul precursor al microurilor habar n-au și e păcat de poeziile și talentul lor.
Cu multă simpatie, la bună vedere și citire.

Vasile, romantic alambicat, imbinare de umbre rupestre si muzica de Bach, dupa cum te stiu, mi-a placut comentariul tau, care face cat o poezie, poate chiar mai reusita decat incercarea mea. Din cauza de asta (vorba lui dodu), ma duc sa ma fac calugar(vorba lui emil), in locul dumitale, frate Vasile (vorba mea: si eu tot de 1 ianuarie mi-s nascocit).

Maria, ai scris superb ceea ce mie imi era teama (asa fricos, dupa cum ma stii) sa si gandesc mai departe. Da, imaginea asta e, a dat buzna din subconstient si s-a pravalit, inca zbatanda, pe tastatura. Ca si Vasile sau poate chiar mai mult decat atat, cred ca m-ai depasit in lirismul de care ma lauda Mircea.

Va multumesc si de-abia astept sa va citesc.

Ei, uite așa rătăcitor umblând și eu fără spor, cu ghioaga pe umăr prin site, m-am tare uimit (spunând: \"hait, de mine e vorba, rămas homo nesapiens până la nesfârșit\") de acest titlu, încă neștiind că acest om de la munte, născut între ani, ca-ntre stânci, după nume și metaforele sale din ce în ce mai multe, chiar a ajuns să își bată joc de leagănul peșterii și-n fluieraș de soc a purces a pricepe ce e pentru mulți ne-nțeles, că și cu ciomaga, «stropită cu sânge nevinovat», se poate scrie vers.

Frumos, de mare, nobilă clasă, finalul:
«o cavernă pictată – ca frica halucinantă de vise
ca foamea ritualică, setea sau ca plăcerile cărnii... »

La bună citire.

Imaginea și poezia se împletesc frumos. E un frumos crâncen, izbcunire tăvălită în globule roșii, apărut după o scurtă pauză de seninătate:
\"îmi ghemuiam
a frig
măruntaiele\"
\"gînduri cu sînge icneam\"
Seninătatea revine, totuși, la sfârșit, ca o speranță, în cu totul altă formă decât cea consacrată:
\" scoteau sunete albastre
împietriți \"
Explicație și semn de întrebare:
\"noaptea țiuia în urechi\"

Prin apropierea de vizual, senzație și instinct, poezia îmi pare o înlănțire reușită de haik-uri, scrise pe coada avionului de vânatoare a patimilor.

Mircea, mie ca mie îmi priește, dar ție primăvara observ că, pe lângă hlamida aurie a nivelului olimpian, ți-a așezat frumos pe umeri gânduri bune și deștepte în comentariu despre lirismul meu. Mierea albinelor, în zbor de îmbobocit lumile stoarse de iarnă, pare că s-a pogorât și asupra creștetului tău. E mai ușor de ieșit din încurcătura versurilor scurte, îți spun eu, un migălos așezător al bucăților de zid chinezesc în apărarea versurilor lungi și rim(el)ate .

Florina, trecut-au ere geologice și ample mișcări tectonice de când nu ți-am mai văzut pașii de mătase călcând deasupra zbaterii rândurilor mele. Să fie primăvara, anotimpul Florilor, vinovată? Să fie versul mai hipnotic, chemător, privit în oglindă cum zboară ? Cine ar fi vinovat, nu mai contează, mă bucur prea mult pentru a analiza detectivistic de ce ți-a plăcut ce am scris.

Vă mulțumesc și vă citesc.
Vă mulțumesc și rămân cu întrebarea : Ce să fie dragostea ? \"Alergare de fluturi\" sau \"zbatere de aripi\" ?
Și atunci primăvara ce ? Cred ca între aceleași răspunsuri se zbate înțelesul.

Nu neg adevărul glumei,
doar că, la recensământ
s-a văzut: urmașii Romei
nu-s românii, rromii sunt.

Mi-a plăcut și mai mult că ai știut de glumă. Drept recompensă, îți ofer o floare, un gând bun și, sperând că îți vei pune din nou în valoare simțul umorului , în replică, un acrostih:

C e \"urmărești\" ? În ceafă îți am, caldă,răsuflarea,
A i dezbrăcat poemul de taine și mister,
T ai versurile-n \"paișpe\", iar ele-și pierd culoarea,
E vremea când, expuse, metaforele pier.
R âzând ușor, sarcastic, parcă te văd, în poartă,
I cnit lovind în crupe de telegari mascați,
N imic nu te surprinde, oare ce chin m-așteaptă
A tunci când fi-vom singuri, de rime atârnați ?

Mie mi-au plăcut sincer ca ți-au plăcut coloratele exprimări despre of, of, terna viață, măi, măi. Versul prim care ți-a plăcut, cel despre sănii, este inspirat din strigătura eseniana \"Ah, voi sănii, sănii\". Lipsa diacriticelor din comentariul tău m-a dus cu gândul așa, inspirator în zbor, de-a rosto golul-goleanu ca goldeanul pielii de piersicătură brumată-n fulgerătură, la alte alunecătoare lucruri sfinte de pe pământ. Eeee Caterino...

Mi-a placut, iar poezia ta, ironic-sensibilă, a născocit în mine un gând, o stare:

Inima mea se rupe în două
linia vieții e umedă rouă
și-n sângeria cărare ghicită
găsesc din îngeri ruptă aripă.
În palma nopții încă mai plouă...

E frumos. Mi-a plăcut cel mai mult, din tot ce ai scris, iar eu am citit, până acum. E atât de frumos, încât mi-a pierit și cheful meu \"zgubilitic\", adesea, de joacă și de joc versificat. Nici nu e cazul să spun mai mult, fericit fie cel care te-a adus în această stare de vis incandescent.
\"M-am îmbrăcat în frumusețea cuvintelor tale\".

Nu pentru că țin să-l contrazic pe maestrul epigramei șic, dansatoare din al versului buric, dar chiar nu îi înțeleg teama dumisale, marele damelor strateg, de dulcea purtătoare ascuțită de grai a frumoaselor românescului plai. M-a apucat așadar nostalgia și am deschis florăria:

Eva, Doamne, e o floare
ce mă-nconjură-n petale,
când o urc, biet carabuș,
ghimpul limbii-i simt de pluș.

Corina, respirația poeziei s-a umplut de prospețimea trecerii tale mult-așteptate prin preajma-i. E primavară, încep sa cred ca e așa, cu fiecare floare de cuvânt ce-o lași în urmă. Versul cu pricina și mie mi-a plăcut cel mai mult de ce-am putut să scot din mine. Îmi este mai aproape de adevăr postura de Don Quijote decat sa îl plagiez, chiar suferind, blasfemic, pe Christ. Sfârșitul e trist, ușor numai, pentru că nici visătorul nu își duce închipuirile până la capăt. Și știe asta, că ar trebui să mai aștepte câteva vieți.

Maria, nu sunt eu vreun Barbă Albastră, deși nu mi-ar strica. Una pe lună, una pe pământ...
E o iubire față de luna martie, careia îi simt gamba ploilor aplecându-mi grumazul, este o iubire din care cel mai mult îmi place plecarea. Poate tocmai de aceea despărțirea este senină. Cred ca și tu ai dreptate, cum bine zicea rabi, fiecare are, este mai mult o dorință de iubire, o formă prea calmă, fără patimă. Ca o liniște înaintea furtunilor de aprilie.
Cami, asa am simțit și eu ca se vede din afară, în oglindă. E un peisaj, mai mult, o împăcare cu mine însumi. Și cu duhul sfânt.
Mulțumesc, la bună citire.

La...mai mare !
Maria, era cat pe-aci sa spun si eu \"La multi ani!\", dar calendarul e bun, actualizat, filele 31 Decembrie 2003 si 8 Martie 2004 nu mai sunt, au disparat.
Sau nu, e bine si asa: LA MULTI ANI!
Strig sa se cutremure iulianii si gregorianii bivolari infiintatori de calendare, care nu au tinut seama de ziua intrarii tale in randul semizeilor cu stelute pe umar. Strig (ce mai, urlu in toata regula) de se cutremura planeta, sa intre, scrisa-n rosu, de sfintit, ziua asta, sa forteze barierele anului.
11 MARTIE 2004 - La multi ani ! Maria
si te-astept eu pe carare/sa apari cu \"apa tare\"
in pahar si in ulcioare/sa gasesc stele de mare
si te-astept in coltisor/ma usuc intr-un picior
la Bursa poetilor/eu te-astep sa stiu ca mor
Asteptand mor mai usor...

Va multumesc pentru finele voastre treceri, scuze pentru intarzierea raspunsului. Gandurile asezate aici sunt mult prea stangaci exprimate fata de dragostea si admiratia ce v-o port, ca un umil reprezentant al stancosilor pe care cresteti voi, florile de colt de rai.

Spun: \"La multi ani!\" marite Jupp,
tu, trandafir al epigramei
si poantei suple, aparut
spre-a da uitarii ziua Damei.

Cant: \"La multi ani !\", \"diamantin\",
\"insurubat\" cu acu-n miere,
poate faci cinste cu un vin
c-ai bitter slab si nu ti-oi cere.

Strig: \"La multi ani!\", mult \"upgradat\",
esti crescator de rime fine,
dar te-mbat eu si, pe-nserat,
iau butoniera ta la mine...

LA MULTI ANI !
Cu sssinceritate, din partea unui ciudos din zodia ssserpilor.
Cele rele sa se spele cu `j de mii de Ariele.

Multumesc mult, Ana, imi pare bine ca ti-a placut, ca ai \"rezonat\" cu cele scrise. Astept cu nerabdare sa te citesc si eu. Ar fi pacat sa nu dai grabnic viata unui alt text, gen \"Pygmalion\" :)

Imaginea e ca o intunecare la focul razvratirilor muntelui, iar versurile clocotind de pasiune sunt borne ale inceputului de primavara. Imi place \"dau foc zapezilor din mine\". Nu stiam ca Decembrie este si luna cadourilor poetice si ca se ascunde si in lunile de primavara.