Într-un pas al Neființei, multe voci se-adună iară,
Spre a umple cu spaț, privirile ce-o înconjoară.
Și se văd iarăși flămânzi, acei ochi neprihăniți,
Căci Fiintă-apasă-n ei acum – ca înclinuri,
Vai, cum zburdă păsărele, cum pomii-și nalță fruntea;
Cum se-adună apele în ropot și cum și-alintă luntrea!
Iar colo, floricele!...Ce-n mijloc de poieniță –
Strâng gâze milioane - pământu de-l
Se-nfiripă întreaga lume – eu daltă și ciocan îmi țes,
Dintr-o scânteie ce-mi cântă – din sânu-i cald, din firea-i între sorți...
Și Totul în graiul ei îmi cântă, soclu parcă înălțându-și,
Nimic
Stele, munți și văzduhuri, se adună într-un loc ferit,
De orice prinde-a mărgini, de ce nu-ncape legământ.
Sătui de-atăta boltire și înălțare, de-atâta apus și înnorare,
S-au strâns cu toții
Tu!...Năprasnic început, –
Cu-al tău pas, cu a ta cale, –
Nu mă mai umili!
Tuu!...Istovită carne, –
Cu-al tău gust, cu-a ta duhoare, –
Nu mă mai otravi!
Tuuu!...Ne-nțeleasă piatră, –
Cu-al
Mai zi-mi, frumoaso, mai caută cu mine,
Izbânzi ce ne iubesc, ce se-arată împlinirii...
Și-asemeni unei raze moarte ce-a-nviat într-o privire
Și alte raze-și cată acum să le fie trup și
Ah, nu-i ungher care să-mi ție frâu
Alor mele plecăciuni! Alor mele dumnezeiri!
Nu se-așaza frunza moartă și roua pe pământ,
Nu se-apleacă luna-n ochi lumina-i revelând,
Nu-și mână stelele vestea
În ocara mută-a vremii, ei stau de mă dezleagă –
Ochii, simțul și măsura – și calea-mi luminează;
Și-n trecătorul iz mereu cu dânșii mă împac
Căci doar din ei mă duce gândul, și tot în ei
