Poezie
Îndoielii
Creației...
1 min lectură·
Mediu
În ocara mută-a vremii, ei stau de mă dezleagă –
Ochii, simțul și măsura – și calea-mi luminează;
Și-n trecătorul iz mereu cu dânșii mă împac
Căci doar din ei mă duce gândul, și tot în ei mă-ntorc.
Și ca-ntr-un leac al sorții, eu vreau prin Îndoială,
Să văd cum totul se decide iar, cum calea mea ramâne goală;
Să văd că-i loc de alte piese – în sfera creatoare,
Unde mișcă adânc actorii – scena desăvârșitoare.
Dar în atâta gângureală mă adresez chiar mie,
Și rolul meu se joacă iar în aspra rănduire;
Căci îmi prinde ca-ndoială – în gândul creației,
Doar ce-mi mărgine sufletul – în adâncul neputinței...
Dar mi-o spune chiar vlăstarul – străbătând în van –
Că nu se lasă așternutul săvârșit în piatră;
Ci se clatină în vânt – crescând din așternut –
Doar pe propriile-i morminte, doar pe crengi, doar pe pământ.
002966
0