Poezii

Într-un pas al Neființei, multe voci se-adună iară, Spre a umple cu spaț, privirile ce-o înconjoară. Și se văd iarăși flămânzi, acei ochi neprihăniți, Căci Fiintă-apasă-n ei acum – ca înclinuri,

Vai, cum zburdă păsărele, cum pomii-și nalță fruntea; Cum se-adună apele în ropot și cum și-alintă luntrea! Iar colo, floricele!...Ce-n mijloc de poieniță – Strâng gâze milioane - pământu de-l

Se-nfiripă întreaga lume – eu daltă și ciocan îmi țes, Dintr-o scânteie ce-mi cântă – din sânu-i cald, din firea-i între sorți... Și Totul în graiul ei îmi cântă, soclu parcă înălțându-și, Nimic

Stele, munți și văzduhuri, se adună într-un loc ferit, De orice prinde-a mărgini, de ce nu-ncape legământ. Sătui de-atăta boltire și înălțare, de-atâta apus și înnorare, S-au strâns cu toții

Tu!...Năprasnic început, – Cu-al tău pas, cu a ta cale, – Nu mă mai umili! Tuu!...Istovită carne, – Cu-al tău gust, cu-a ta duhoare, – Nu mă mai otravi! Tuuu!...Ne-nțeleasă piatră, – Cu-al

Mai zi-mi, frumoaso, mai caută cu mine, Izbânzi ce ne iubesc, ce se-arată împlinirii... Și-asemeni unei raze moarte ce-a-nviat într-o privire Și alte raze-și cată acum să le fie trup și

Ah, nu-i ungher care să-mi ție frâu Alor mele plecăciuni! Alor mele dumnezeiri! Nu se-așaza frunza moartă și roua pe pământ, Nu se-apleacă luna-n ochi lumina-i revelând, Nu-și mână stelele vestea

În ocara mută-a vremii, ei stau de mă dezleagă – Ochii, simțul și măsura – și calea-mi luminează; Și-n trecătorul iz mereu cu dânșii mă împac Căci doar din ei mă duce gândul, și tot în ei