Poezie
Înțeleptului
(Morții...)
1 min lectură·
Mediu
Stele, munți și văzduhuri, se adună într-un loc ferit,
De orice prinde-a mărgini, de ce nu-ncape legământ.
Sătui de-atăta boltire și înălțare, de-atâta apus și înnorare,
S-au strâns cu toții laolaltă la capătul puterii,
Unde-a clădit întinderea amfiteatrul morții.
Rând pe rând ei ies în scenă – în cor urlă spectatorii –
Și-și cer dreptul la pieire – slujitorii vremii.
Și le-mparte rând pe rând, moartea, loc pentru mai mult,
Celor veniți să urle, să asculte neajunsul…
Și se sting stele măiestre, munți se rod într-o clipire,
Seacă oceane și păduri, de orice licărire;
Nori se risipesc ca gândul, și gândul ca norii,
Și se zvântă orice ceață, tot ce-i praf se spulberă.
Dar într-un colț șade-nțeleptul, cu ochii larg deschiși,
Și nu pricepe ce se-ntâmplă, cu ale lui învățăminți;
Căci îi el ce le iubește, ucenic al tuturor,
Toate să le-adune-ntr-însul, glas să le dea de zor;
Și îi roagă mititelul, închinându-le a sa voie,
Să se vrea iertați de moarte, căci de-alt loc n-are nevoie...
Dar știu stelele ce știu și deopotrivă munții
Că n-ar fi loc de-ntregul chip fără-ocrotirea morții...
Căci totul șade și se-neaca întru jertfire,
Întru tot ce poa’ să vie, întru desăvârșire.
003.872
0