Daniel Aurelian Rădulescu

Mi-am clădit o scară... Doar vă invit, Nu vă promit O viață mai ușoară. Am coborâș în mină... Doar vă invit, Nu vă promit Petrecere-n lumină. Ofertă am pe tavă... Doar vă invit, Nu vă

Știți ce-am avut hărăzit cum destin, Sfânt popor așezat în frumoasă de țară ?... Cel ce face etern anotimp primăvară, Singur el masculinul de floare... Florin ! Este visul ascuns de-orice fată,

Oceane-s, surori sclipitoare În vârtejuri de iris color... Se deschid, fie în lac sau în mare, În impuls de uimire, în fior. Au rada în pontoane de pleoape Cu dane în străfunduri de vis... De

Îl văd ades pe Caragiale Știu de mult că e absent Chiar de nu-s din zahanale... ”Neicusorul” e prezent. Unde trec, e un Gagamiță Polițai numărând steaguri Bilețel îi tot ”coniță”

Pe-asfaltul încins se preling, vîjâind... sute, mii de mobile Fuste mici, sâni mijiți, dar golași, buze roșii-s multiple copile. Nu muncește mai nimeni, toți se plimbă pe străzi, sunt... săraci;

Promovând găunoase interese- precum spațiile mortuare, ce devin excedentare prin putrefacție sau mumificare- reușesc unii, să-și creeze alianțe de adepți prin partizanerii de găști- oficiale-

Ascunzișuri acoperite de fumigene mascante cu cotloane întortocheate ce irump în ieșiri violente, uneori doar exprimate în subterfugii ezitante, sau pur și simplu, sunt doar recunoașteri de

De ce nu ne cunoaștem între noi ? De ce umblăm pe străzi fără salut ?... Chiar de suntem cu toți... ”necunoscut” Și ne-am dori să nu fim singuri, minim doi. Avem doar gelozii, râvnim la

Ca și cum, viața, nu ne-am duce-o în păcat Și chiar de facem răul suveran Și mintea, o avem zdrobită după ban... Visăm, fără de drept, destin să-avem iertat. N-ați învățat, că-n fond viața-i un

Este mai mult de-o simplă închipuire, Adică, nu-i neapărat un trup, o fire. E o încercare, d-exprimare oarecare Fără pretenții certe, de finalizare. Este-o realitate existentă, evidentă, De

În respirație e un timp; Un act total involuntar... Ea este ”in”-ul necesar Unui complex de labirint... E al alveolei inhalant În vital aport de oxigen; -Bărbat, femeie, nu e gen- E gazul,

Zidirea din vârful de coastă, Acolo-i biserica noastră, Loc-ritul de joacă a credință De copilul ce-am fost, pocăință... Îi revăd ziduri groase, cu bolți, Sfinți de fum, cruci de piatră cu

Sunt... mut ... ascultând.. .citind... ... văzând... plăcând... Mut sunt. Sunt... orb ... pipăind... auzind... ... contemplând... în gând... Orb sunt. Sunt... surd ... invocând...

Sidef în bucle, albastrul îl traversează lin... O dâră de clăbuc de pasăre de-argint îl întretaie. În verde-negru, cântece de iubire și suspin, Se întrepătrund, într-un ison complex, de aripi în

Ciufulit, în negru, cu vestuță albă, Este personajul cel mai important. El decide bunul... de rău enervant; Îi place zăpada și vara se scaldă. Se exprimă simplu, în limbaj concis, Este

M-am sculat, mort, într-o zi... Nu era nimeni, nici tu, nici copii, Nici tunel de lumini nu a fost; Este-un negru teribil, compost. Nu mai simt, nu exist, nu respir, Nările nu-mi miros

În primul rând, este simbolul Eteric, diafanul, e dorința, Apoi e material, adică ființa; Doar EA, le poate combina, își joacă rolul. E-n gesturi, cu mișcări unduietoare... Cu șarmul de

E-o infuzie de Satană, în abstract... Plaga-n sânge, din ochiu-omenirii. Nu-i respect, nici onoarei, nici firii... Rezultat devastant, ca impact. Creator, e vânzării de carne Nevăzut, cu

Priveam, pe cer și mă pierdeam în fond de iunie, în albastru... Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic. Trăiții în multe dogme, nu o știm, că stăm în ambient majoritar

Ce ciudată e ființa umană... Se aruncă nebună-n tumult, Se iubește și cade în capcană; Ce-i puțin, ea dorește mai mult. Dragostea îi e mereu sacrificiu; Cel avut, e ades renegat. Nu-i

E de neimaginat... cum programarea-i falsă, nu merge tot rotund, cum pasă; de jucător abil și bine antrenat. Traseul este scurt... și-i totuși, mult, mult, chin... din nu știu ce putere ce-a

Vă creșteți copii din furat Și nu aveți prejudecată. Nu știți, că-i lucru necurat, Că veți plăti, odat’ și-odată. Îi creșteți, într-o nesimțire; Ce văd, vor face, fac, la fel. Totul se

Nu-i materie viața, este pură energie... Nașterea-i e amnar, vâlvătaia-i făclie. Începutu-i fragil, întețitu-i cu suflul, Roșu-i este sclipirea, rug îi e începutul. Vântul nu o doboară, îi dă

Întâmplător treceam pe strada vieții... Tânăr ducea pe un bătrân de mână. Amurg era, din cursa tinereții, Și altă zi, trecuse de nebună. Veneau unul din altul, din copil Și aveau traseu deja