Daniel Aurelian Rădulescu

Am gândul dus la frumuseți Ce se ascund nopțile-n case; Ori de-ntuneric sunt fricoase?... Sau sunt promise, la băieți?! Fuioare fine, mici, adulte, Dispar treptat în miez d-amurg... Le-aș

Trăim într-un etern monden, La fel ca-n timp de vodevil -Model de viață exogen- Pretinși moderni, de stil labil... Copii suntem de-antichitate -Cu crez că-i suntem endogeni- Citând din antice

Îmi amintesc -cum ieri e azi- Ce-nseamnă gustul aventurii; Cum te simțeam pe fir că arzi... Dădeai frâu liber vrerii, gurii. Nu aveai frică de bărbat -Ce-l auzeam într-un fundal- Aveai doar

Străfulgerare de sclipire cu insistență etalată de privire... De anturaj, imagine furată! Prima secvență de amor în ambient secret de interzis, stăruitor... De aventură, sau promis. ”Fin”

De ce te cânt Și nici n-am voce Și strig de vrei să pleci C-am buze reci, Dureri atroce, Îs doborât de vânt?... De ce nu stai Să-mi fi mereu Ochi-mari, oglindă Și în ei tindă Să mă-ntind

Vi s-a-ntâmplat să plângeți după vechi; Să nu iubiți răceala noului, dorind străvechi? Priviți, cu jind, fotografii alb, negre, gri? Vă-ntoarceți frica-n locuri unde-ați retrăi? Repudiați

E stranie senzația, de dus, de gol Când întinzi mâna și nimic n-atingi; Ca-ntr-un coșmar, urmat după viol, Din abuzat!... Nu-i nimeni cui să strigi. Mai singur sunt în fiecare zi -Pierzând

Cuvinte straniu așezate -În metaforă sau explicite- Creând memoriei ispite În alb, sau rime preferate. Sunt muzica unui sonet -Precum sonata-ncântătoare- Redând auzului splendoare De formă,

Îmi sticlesc ochii-s vii, Am aritmie, Obrajii-s purpurii, Viața mă-mbie. Sunt salt interior, M-arunc, Sar pe-un picior Și nu mi-l frâng... Îmi reușește visul, Zbor, S-a dus cu

Ce stare de lipotimie relativă; Îmi curge tonusul în grei genunchi Și inima parcă-mi se zbate într-un junghi... Și timp îmi ia, nu am reacție paleativă. Sunt bradicardic, nu mai am

Ce frumoși suntem din os făcuți; nu-i diferență, timpul umplem, de mamuți! Supremi pe scară, în vârful ei, suntem apocalipsa planetară; vânăm tot ce-i. Cult ne-i omorul de semeni,

Cel mai adesea nu-i; este o lipsă, adică o eclipsă de-a nu știu cui. Nu-i Lună, Soare -în sclipiri pierdute- doar ființele mărunte, niște oarecare... ... Cu pretenții însă, peste

O națiune, țară, suntem mereu pe val, Celebri-n Europa, prea bine cunoscuți; Am depășit frontiere și orice areal... Nu-i seminție-n lume, să nu fim des văzuți. Avem cutume multe, originale,

Zeroul, unu, zero, zero,... unul se repetă nerepetitiv, în aparență, absolut fără motiv; E cod al Cyborgului, doar ajunul. Presimt -ce n-aveți timp să știți, pierduți pentr-un cotidian de-o

Ca-n orișice, atingem mândri, paroxismul Atunci când suntem revoltați că tembelismul Reiese la iveală din străfunduri tenebroase... De minți necultivate-n școli, se împărțind... pe oase. Dar nu

Merg pe șoseaua unui neuron -așa-i zic eu, la prelungirea de axon- să mă explic cu mult mai multă ușurință; mă simt ieșit din minți... viteza... nu e cu putință... Înseamnă că-s un geniu, n-am

Este doar ”însă” ”sau” un X de ”ori”; Ne lasă-ntrebători șansa ascunsă! E poate ”ci”, cum poate ”căci”; ce-adesea îl invoci, la a nu știi... E și un ”dar” -nu din eroare, eternul de

Acum n-am nicio viziune și nu știu încotro s-o iau; de pot să cer sau pot ceva să dau?... Am pierdere de-nțelepciune! Planificări nenumărate ce le-am făcut dintr-o credință, mi-au pus în

Autoinventați, n-au școli corecte, ”Tupeu” le este proba ce-au trecut Vânzându-și suflet, ce și-au prefăcut; Întruchipat în exprimări abjecte. N-au niciun fel de jenă sau morală; Sunt doar

Privesc în gol, nu mă mai simt, Mi-am luat iubitele la rând... Cât de frumoase sunt în gând; Nici nu mă-nșeală, nu mă mint. Le simt pe rând dulceața pielii, Le-am sunetul de glasuri fine... E

Trăiesc o dramă și nu-s singur; Mă simt, cu-ai mei, dus în eroare De cizme cu carâmbi de ungur, Călcându-mi neam... Și nu te doare! Am fost cumplită suferință Să te aleg, din alte

Te-am întâlnit din întâmplare -Nu mă vedeai cât sufeream- Erai la braț c-un oarecare... Nici nu știam p-unde mergeam. Pluteai fuior pe Strada Mare -Nu te uitai că existam- Pășeai sublimă, cu

Se-așează seara, pe-un final de portativ de mandolină, Într-un adagio pâclit cu note-n stinse triluri Apuse-n penele din calde cuiburi și-nceput de lieduri În avant premiera de spectacol, sunet și

În clopoțeii dimineților frustrante de alarme Se-ncântă timpul, petrecând spre trudă... În fluxul nesfârșit, robotici toți, cu viziunea nudă Se scurg în lumea -de-un diurn epuizată-