Daniel Aurelian Rădulescu

Ne preamărim în violență De antici ce-am rămas, helas, Niște-anacronici de pripas... Regn-top etern de decadență. Suntem rămași gladiatori 'n ascuns de suflet mii de ani, Vânzându-ne ”exist”

Cu mângâieri de moale mătase-n catifea Atinge obrazul inimii în suavă tresărire Cu caldu-nfierbântat din bobul de cafea Prin pleoapele visând o amară înfiripire. Și păr în băiețești plete

Minuscul pus pe-o ață-n fundă Să-nțepe sân pentr-o strigare, E-atât de mic să dea profundă O dragoste... Mai bine-i mare! Chiar de-i cu ciucuri albi curați În amestec cu-nroșiri timide, Mai

Trăiesc un simțământ aparte Că ni se pregătește moarte Într-un Conclav Universal De-o Terra-n ciclu epocal. Trăiesc din ce în ce mai des Vizionar de crunt regres; Revăd ”replay”

Ce zgomot surd îmi dă fiori Și-i repetat și-i miez de noapte?... Stau cu prieteni la o carte, Cum stau în viață adeseori. E un sinistru neînțeles Ce bubuie în suflet, tâmple, De mister ce-ar

De ce oare sunt complicat, N-am versul fin, suav, ușor, Să pot să iau cu mine-n zbor Doar bucurii... Nu e păcat? Sunt prea tenebru, plicticos Și nu știu să produc plăcerea; Confund dulce

Am luat o lecție de la un câine, O cățea, în fond o umanitate- Despre credința oarbă, de sinceritate Fără de margini, peste orice mâine. Am cunoscut-o suflet de gigant Într-un sublim

... am vizitat din maluri, într-o zi cu Eminescu și n-am văzut catarg; era o mare fără valuri ca-ntr-un tablou de Grigorescu pe-un coviltir purtat în larg. ... m-am tot trudit într-un

Aș vrea să-l văd pe Eminescu-n pantaloni scurți, dezinvolt Zâmbind la soare fără gânduri, doar desfătându-se pe-un câmp Mijind de flori printre prieteni veniți de pe la Ieși, din Olt, Să-și guste

Nu mai e divertisment, Vreun concert, un teatru, o știre Pură, fără vreo răstălmăcire... Ne-ndreptăm spre faliment! Plictisit de dive ”goale” Schimb canalele scârbit Cu borfași cu chip

Mi s-a adus la cunoștință că orice fac, orice credință, oricât sunt de convențional, n-am niciun viitor astral. Oricum de viață sunt falit, sunt programat pentru sfâșit deși nimic nu am

Viața-i de-a dreptul cutremurătoare; Un cifru fără cheie, de damnat, Iluzie perpetuă de-un ”existat” Cu care te complaci perfid... până se moare. Își joacă rolul ilegal chiar de ți-e scris Și

Misterios este traseul Când nu știi unde mi te duce; N-ai sens și nu-i nicio răscruce Și ești însinguratic, Eu-l... Te uiți uimit la act de dramă, Erou și simplu spectator; Cum credincios

Mă trec pe zi ce trece cu oră sau minut, Stingând dintr-un menit de vis crepuscul Și numai eu mă văd încă de la un prim sărut; Mă trec pe lâng-oglinzi și trag cu ochiul Și m-amăgesc că sunt mereu

Nu se mai sfârșește iarnă, Fulgi aleargă să se cearnă, Ghioceii au înghețat... Suflet mi s-a spulberat. Peste tot sunt doar troiene, Picuri s-au lipit de gene De la lacrimi

Nu pot să cânt pe codrul Ce n-am simțit aproape, Vecin de unde am zborul... Un pâlc de două ape. ... Și l-am copilărit În veșnice urcușuri Pe Ciobul povârnit... M-am dat pe

De câte ori nu-ți vine să tot scrii ce vezi sau ce trăiești; un mult mai mult decât scenariul... și nu izbutești, ori pur și simplu nu ai darul, ori vrei să-ncepi și nu-ți revii, că iese

Mi-am agățat speranțele complet În jocul întâmplării, prins de-un piolet; Atârn de-o ață de mătase De păianjen... Ochii mi se acoperiseră în plase! Sunt un instabil, n-am decât

V-ați lămurit de ce nimic nu merge? Pentru că nu-i nevoie de înțelepciune! Se tot preferă ieftinul! ”Probat” se șterge! Maturitatea coaptă-i deficit... de rațiune!? Se poartă tinerețea în exces

Ce dor mi-e să-mi revăd vechiul oraș Fără rigoarea sticlei în metal înfiptă, Să merg de Paști și lui Chistos să-i fiu părtaș Cu alți copii... Cum mintea mă incită! Ce zile lungi erau, cât o

Mi-am depășit deplin credința-n mine Ce o gândeam că-i de nezdruncinat; Cuvântu-i cel puțin... dezesperat Când doar zadar e... mistic intervine. Greu explicabil; n-am niciun control Nici plan

Avem proprietatea a ceea ce suntem... Și nimeni nu poate decide s-o pierzi; E cum pomii știu, după ierni, că sunt verzi Și dragostea, cum că, doar noi o inducem. Existăm prin credința de

Ce bucurie, am mai trecut un an, încă un an din viață Și tot va fi, neîndoielnic, ce n-a fost trecutul, tot mai bine, Plin de noroc, tot mai bogat, mai sănătos, la nesfârșit verdeață, Flori multe,

Lumini pe cer Pământu-i, pe străzi, în case, în inimi, Alaiuri trec, se-adună, se scurg înspre saloane... Mustesc bărdăci cu cepuri ce-și cască-n guri arinii Uitând de rațiuni, vărsându-se-n