Daniel Aurelian Rădulescu

Mă pipăi să mă simt din cine, ce-s făcut Și degetul pe frunte l-apăs până la scoarță, Ce-i doar cotiledon ce crapă plai, să scoață Dor din străfund și vis de-o mare ce sărut. Pe sternul

Epuizat ’s în dimineți, de-s premature, Când soare nu-i, sau peste-i al meu văz, Când ochii ar vrea lumina să și-o fure Și-n țepi de cetini se înfig… în spice de ovăz. Sunt visele

Mi-am pus în gând ce-aș vrea în pat, la masă Și-am condamnat deja, în avansul morții; O rupere de rădăcină, o sacrificare sorții Și altuia i-am luat ce-avea... frumoasă. Orice decis de-un vrut,

N-am scris nimic de dragoste pe noul an Și nu-i semn bun, că de n-o ai e precum ban Ce-ți va lipsi și-ți va rămâne numai sănătate De care uiți crezând c-o ai... și n-ai dreptate! Nici de

Când reprivești fost în imagini și doar din retrăiri trăiești, E timp când ancoră-i mai grea, la fund te ține, nu mai ești! Aluneci parcă, crezi himere ce din adâncuri gând salvează Și uiți că-not

În lupta de guerilă dispar azi conifere, Stejari și fagi tăiați pentru calorifere Tăcuți, mărunți furnir, întunecat mahon, Fără vreo rânduială sacrificați pe bon. Nici decimare nu-i, e sângerare

N-am înțeles și n-o să înțeleg, se pare, De ce e dragostea atât de multă la început? De ce doar tinereții pare ar fi avut Și apoi de ce, din ce în ce, mai mult e-o încercare? Pentru ce e

... Oare de unde mi se trage neamul prost, fără mândrie, nici morală, toate-n post, ținute exces, nu-n folosință în orice zi; eveniment doar, să se știe că ar fi... cum și proverbul vechi, cu

Am sufletul îmbrăcat cu iedera timpului; Nu mă mai văd dintr-atâta verdeață Ce se ține de mine fără trecerea anotimpului Să-mi păstreze o fațadă de nou, de dulceață. Îmi deschid din oblonu-n

Auzi, mama mea, Ești tu, de mă mângâi, Ca pe-un pui, pe creștet Si-ți pui moi de buze, În gust de catifea Și încet îmi gângui Despre-un timp veșted, Fără pomi și gâze...?! Și mă strângi la

Privesc, tot numai simțuri învolburat plecate, În gândul ce mi-l pierd înspre chipul de cristal, Ce știu că poate îmi este otrava-n plumb, ce-i parte Sublimului suav, topit în pur metal. Mă

Am adesea sentimentul că pierd din mine ce-i sunt, nu fac nimic important și știu și-mi vine să urlu de necaz, mă-ncrunt, dar sunt așa de ezitant de neputință, că niciun ajutor nu

S-a mai sfârșit ceva înspre inevitabil din crezul că există infinit... a mai murit încă o stea așa, cum credem că-s mereu toate pe cer la fel de mari și împânzindu-și strălucirea... deci e-un

Îmi cânt decăderea din hit, în romanță, Ca anii ce nu se sfârșesc, nu se știu; Se adună și apasă, din trup fac o zdreanță... Ce-o zi va rămâne din timpul pustiu. E ca lumânarea ce tot se

Trăiesc, din timp în timp, de Anul Nou Înșelător -că mă-nvechesc când se-noiește- Iluzia, ce-ndeamnă să-l petrec împărătește, Uitând că timpul nu se-ntoarce, cum ecou. Împart colindătorilor

Aștept diabolic să se-ntâmple ceva grav, ca pe un cutremur la înaltă scară, să pot să fiu și eu; firav să renasc din cenușă, iar ordinea -ce-i strâmbă- existentă să se prăvale-n praf, să guste

E plin pământul de legende vii, cu eroi ce basme fac, în amor, lor, copii și se perindă-n labirinte întretăinde, se atingând, sau se-alergând de-a prinde... se duc mânați de vântul existenței pe

Ce multe știm despre infern, Din spuse sau trăite tern Și tot nu credem... diabolici Cu minți etilizate, alcoolici. Ne plac învăluiri perfide, Cotloane de minciuni, firide Tenebre, ce tot noi

E întruchiparea, sigur în completă defazare, Că nu-i egal realul cu gândul, vis de-a fi Și, vrut e îndepărtat de avere, de ”se are”... De unde-s și victime, ce nu știu... a se ști! ”Să fii” e

Când trec pe strada ce mergeai spre casă Îmi bate inima în pașii-ți ca de lied Și tâmplele mă dor de liniștea de vid Și nici văz nu mai am... Ah cum erai, frumoasă! Privirea-mi șnurui pe asfalt

La patru ace, încostumați Cu zâmbetul în zeflemea, La muncă marți ori miercurea, Neam de cățea, de jagardea… În lanț să fiți legiferați! Scrobiți și-n gât încravatați, Țanțoși, trecând cu

Se bate clopotu’ asimetric, numai bangul, S-audă de odihnă sparge caldul, caldul C-un cer senin, senin, cu dâre-n rândunele Și-n șine de-alb-traseu, îs metalic, păsărele... Ca de sidef,

Mă dor toate pozele rupte din mine, spart foliculi de derm să impresioneze filmul și rămân subțiat de zile, ce încă tot îmi cad ca florilor stamine, pân’ la pelicula din viitor album… Tot,

E cristalinul spart de schija razei din arcul soarelui, țintită între pleoape rămas deschise adulmecând azurul oazei din nori ce stau greoi, pe suflet să-l îngroape. Și-o lacrimă coboară-n