spre 40 seara într-un oraș numit bucurești

ca mâine au să ne demoleze și pe noi dragule
la 40 parcă începi să trăiești într-o cartolină sepia
se face seară iei gramofonul sub braț deschizi umbrela aterizezi pe lipscani
ai vrea o rochie lungă cu trenă dantele manșete aurii
o pălărie cu pene vreo 3 cai și-o trăsură de lux
ai mai vrea o voaletă albastră și un portțigaret argintiu
dar toate acestea desigur sunt la fel ca gramofonul în pâlnia căruia ai aruncat
un buchet de flori de mult ofilite
desuete sunt toate vetuste mucegăite cu miros de canal
canal venețian îți spui fluierând a trecerea vremii


tot privești peste umăr să-ți vezi prietenii
dar ei sunt plecați de mult cu alte treburi
cică într-o lume mai bună de unde nu s-a întors decât Unul să ne spună că e totul ok
puteai și tu să te însoțești la drum cu alți călători mai tineri
mai apți pentru viață mai sănătoși nu atât de boemi
poate acum dacă tot privești peste umăr ai putea să vezi în urma ta
cohorte de fluturi și milioane de felinare aprinse doar pentru tine
ca mâine au să ne demoleze și pe noi dragule
și poate doar vreun zepelin tembel să-și mai aducă aminte
că am trecut pe marile bulevarde ale acestui oraș mult prea mic pentru noi
precum trece uneori la întâmplare o rază de soare pe un nas de copil

cât ai vrea să oprești nostalgia grețoasă care te face să semeni uneori cu o cântăreață îmbrăcată în negru
cântând fals dar tare în mijlocul unei taverne cu poeți care se tot citesc între ei
uneori vin seri precum seara de-acum când ai da totul la schimb pentru un gramofon nou
un lipscani ca pe vremuri o țigară ieftină fumată pe o bordură lângă prietenii tăi cei bătrâni și boemi de demult

sau
poate nu e așa
prin bucurești trec la pas cai sălbatici și negri unul dintre ei ești chiar tu se rotesc la nesfârșit cuvinte în versuri
se fac jocuri se construiesc noi și noi catedrale din litere transparente
se macină iubiri imposibile și mor în fiecare minut oameni care se nasc a doua zi

să treci dintr-un secol în altul e un act de curaj
să privești peste umăr un gest de tandrețe pe care îl faci cu o anume distincție
vreau să spun că supraviețuirea printre cuvinte nu-i doar o artă e un buchet de flori de mult ofilite
așezat în pâlnia aurie a gramofonului care a obosit să tot cânte

ca mâine au să ne demoleze și pe noi dragule
nu-ți fie frică doar am trecut la întâmplare precum o rază de soare pe un nas de copil
zepelinele bucureștiului au să ne poarte o vreme cuvintele
apoi vom sta pe o bordură la o țigară cu prietenii noștri boemi și bătrâni

bordurile au să rămână
oamenii au nevoie de ele

ascultă acest text în lectura autoarei