Poezie
Actorul
1 min lectură·
Mediu
Luminile s-au stins, actorul
Și-a tras încet pe pleoape storul,
Visând la roluri și la scene,
Plângând pe omul dintre ele.
Cu pași mărunți, dinspre culise,
Când reflectoarele sunt stinse,
Ar vrea să își continue rolul,
Omul din el salută-actorul.
Privește sala tristă, goală,
O plănge ca pe propria-i mamă,
Simțindu-se în fum, în ceață,
Căci scena-i viața ce-i dă viață.
E obosit, dar de la capăt,
Privind la viața care-n treacăt
I-a dat și rău, i-a dat și bine,
Ar lua-o iar, mai plin de sine.
Dar azi din nou e dimineață,
Și scena iarăși prinde viață,
Acuma simte vieții zborul,
E viața ce ne-o dă actorul.
00810
0