Poezie
setea, marea sete
1 min lectură·
Mediu
nu cunosc liniștea de a scoate capul printr-o femeie schimbătoare
în mijlocul ei, furtuna e ca o cămașă prea largă cu nasturi de pământ
odată, respiram prin mâneci, tot pe-acolo vedeam cum
se lovesc mâinile de un asfințit roșu dar era carnea ei, setea ei
de a nu lăsa nicio urmă prin deșertul pe care-l împărțim
ca real. nimeni nu ne spune că suntem săraci, întâmplările
își schimbă des învelișul proteic. când mă scufund în nisipurile mișcătoare
am senzația că mă nasc în partea cealaltă a iubirii până când sunt prins
în pântecul confuziei. stările se înghit una pe alta, rămâne doar un orgoliu
sătul, o vietate acvatică umflată de toate apele secate
mâinile sfâșie căldura, altă cămașă uscată. trupul a rămas o lipitoare
care-și încovoaie oasele și se îndreaptă spre dumnezeu
033.778
0
CR