Poezie
oblivio II
2 min lectură·
Mediu
sforile trăgeau din lemnul corpului
până și hainele pentru păpuși ale surorii mele
le-ai îmbrăcat dintr-o mișcare și ai surâs la fel și eu
un recif apărând
un continent superfluu
i-ai spus mamei că pe sora mea am târât-o în afara pântecului
înainte de a se naște
rememorare
desfac nasturii de la această cămașă bobi de seu ciuguliți
de buza crescută sub dinți și mâncarea ce se tot
zbate sub sorbitul egal se adâncește în retina mea
pierzându-se din ea strecurând în afară nisipul pe care îl cer
întins sub mine retras
de sub piatra care veghează mama obosită
sub creanga lui aprilie lividul stâlp
al urcărilor
e mâna care te ia din tine și te dă
o mână întinsă până în tine după care vii atent
spre pieire
tot se scursese înspre rugina picioare tale reci
îmi călcau grumazul vâslind spre călcâilele ridicate
părăsindu-mă apa îți lărgea visul de sticlă prin care
se văd toate grimasele
până și coarnele de satir atârnate de fruntea boantă
ruina privirilor
secera cu care tai picioarele repede călcând prin
urmele tale lăsate să sune
o viață
cea golită repede
un contur lăsat ca hrană celorlalte fiare venind
după tine într-o mulțumire lașă
în afara nebuniei mele
064108
0
L
