Poezie
mică pădure în spatele terapiei
2 min lectură·
Mediu
nu râd dacă doresc mai mult din fertilitatea mâinilor
și-ncepe să plouă
seceta a înnodat în mine caierele amare și tot cerul devine verb rotit din
adânc
din acea durere fixă
unde se așează fiecare fibră când dormi
nenumărate fire lichide legând torsul tău de embrionii calzi ai
tonifiantului monstru care se ține pe sine
în zăgazul râsului dar eu
strecor prin trunchi instinctele mici rămase la umbra
amenințătoare
a focului și clipesc câte puțin din fiecare ochi care s-a uscat
întins ca un ou pe lutul moale
iarăși
există la radăcina fiecărui copac o întrepătrundere organică
prin care se văd oamenii cu un picior în celălalt
vorbesc mai mult despre ce ar putea să-i doară
un chin respiră în trup și ne spune
mereu v-a fost drag
să înșirați copaci prin voi și să vedeți printre ei silueta subțire a celor
care trec de piele și pătrund umbra venită cu ultima ploaie
e doar o formă agresivă a deschiderii sângelui
din țeasta ascunsă sub picături când hohotul mineral vă cuprinde
am crescut îmi spun
în toată această secetă am crescut încât nu mă mai zăresc
doar
degetul pe care stau întinde mai departe
o vară a copacilor care n-au mai râs prin oameni
văd cum plouă
spasmodic
doar rădăcina lungă găsește prin crăpăturile noastre un capăt al zâmbetului
din altă liniște
024.480
0
o poezie care mi-a plăcut.