Karate kizi pe drumul oaselor

Comunismul avea, printre armele sale cu care credea că-și va asigura domnia veșnică, și blocarea accesului oamenilor la orice tip de dezvoltare personală, alta decât cele fundamentate materialist-dialectic. Existau cercuri peste cercuri: de aeromodele, navomodele, pictură, filatelie, ce vrei și ce nu vrei, dar artele marțiale și yoga erau proscrise.

În vara lui \'89, nu mai știu cum, am aflat de un club de karate aflat puțin mai sus de APACA (să nu aud nimic de lapte!), în sediul UMEB (Uzina de Mașini Electrice București). Clubul funcționa sub acoperirea de sală de judo. Împreună cu Nelu, Răzvan și încă doi, am descins la locul de producție al viitorilor karate-kids. Intoxicați fiind de filmele cu ninja care sar cât blocurile, de shaolini care bat zece ninja deodată - toată lumea știe că shaolinu\' e mai tare - de Van Damme, adorat de întrega puștime pentru \"Sportul sângeros\" apărut în 1988 și prizat de pe casetele video schimbate pe sub mână, eram absolut convinși că în scurtă vreme vom deveni maeștri temuți, admirați și respectați. Măcar în cartier.

Îmi imaginam sala ca în filme: cu aparatură de forță pe margini, cu ring în mijloc, cu makiwara să dai în ea până o rupi. Sala era practic o încăpere goală, cam cât patru-cinci sufragerii de bloc, cu o salteluță gri lipită pe jos, împuțită de câte tălpi transpirate văzuse la viața ei.
Ne-am schimbat, eu mi-am pus un tricou roz, singurul pe care îl găsisem curat, un pantalon de trening și hai să vedem ce și cum.

Profesor era Dorel Bulearcă, actualmente președinte FRAMC (Federația Română de Arte Marțiale de Contact), un tip extrem de dur, cu care chiar nu vrei să te contrazici prea mult, negricios, la vremea aceea cam de 25 de ani, numai fibră peste fibră și deasupra alte fibre, și cu o căutătură de-ți cădea glicemia-n chiloți și ouăle-n călcâie. Altfel, un tip responsabil și foarte grijuliu cu elevii, nimeni n-a avut nimic de suferit în sala lui. Proba de foc, aceea a stăpânirii de sine, obligatorie oricărui maes­tru, cum avem noi să devenim - fiindcă (nu-i așa?) nu vrei să omori pe nimeni dintr-un kiai la nervi - am avut-o de la început: ne-a aliniat pe toți în scara măgarului și ne-a învățat formulele de salut și cuvântul OSU (se pronunță \"os\").

Când zice profesorul ceva, zici OSU, în semn că ai înțeles, că faci ceea ce ți-a cerut. Când intri în sală, în loc de bună ziua zici OSU. Buuun, deci eram pe drumul oaselor. Dar proba de foc de care spuneam a fost să rezistăm tentației de a ne hlizi când a început să vorbească: când a deschis gura, s-a umplut sala de o voce puternică, de soprană. Parcă era camera ascunsă.
Un tip cu aer înspăimântător, numai mușchi și testosteron și o voce pițigăiată de ziceai că abia s-a întremat după un ko dintr-un șut la moștenire.

Am strâns din dinți cât am putut și prima probă a fost trecută. Dar, vai de mine!, antrenamentele nu aveau nimic de-a face cu filmele, era vorba de cu totul altceva decât de sal­turi peste case, aruncări de ste­lu­țe și petarde și altele asemenea. Se repetau câteva mișcări pe antrenament, iar la final exerciții de forță până la epuizare. Spre exemplu, în timp ce se făceau flotări stând cu pumnii pe saltea, la un moment dat ni se cerea să rămânem ridicați și Dorel trecea și cu un băț sănătos ne lovea ușurel, de câteva ori, peste vene, până încheietura se plia și cădeai.

Uneori, când Dorel nu putea ajunge la începutul antrenamentului, sarcina de a conduce treaba o avea un elev mai avansat, Florescu Tiberiu, devenit, ulterior, o legendă a artelor marțiale de la noi, vice­campion european la stilul kyo­kushinkai și multiplu campion na­țional. Învins o singură dată prin KO de un sensei, Cornel Nistorescu. Dar cu X5-ul, mult mai târziu.

Curgeau apele pe noi în sală și când nu mai puteam se auzea andreaua de voce a lui Dorel, cu strigătul lui preferat și iubit de toți elevii pe care i-a avut: \"N-aveți spiii­riiit!\". Îți pulsa ficatul sub tricou de efort și, deodată, venea soluția salvatoare și mobilizatoare: \"N-aveți spiiiriiit!\".

Ca prin miracol, în anul ăla am mers bine cu sănătatea, așa de bine, că am reușit să mă țin până după Revoluție de antrenamente. Slăbuț, la 56 de kg, câte am și astăzi, într-un tricou veștejit pe umeri, chiar mi se părea că bag groază în oricine când săream cu picioarele pe pereți. După aceea s-a umplut țara de săli de antrenamente, așa că mi-a scăzut repede interesul. Și oricum, se dăduse liber la carte, descoperisem filosofia și psihanaliza, deci venise vremea studiului aprofundat. Care m-a ținut vreo două veri.

---

© dan carlea – toate drepturile rezervate

aparut in Jurnalul National