Dan.

E un text bun, dar partea cu hiperbolizarea părinților îmi amintește de un alt text..optzecist..și nu mai știu care..

Ai putea să scrii și așa ceva, cred. Un clivaj între proză și poezie, dar cu mai puțină literaturizare, și mai multă „stenografiere” și mărturisire, un fel de jurnal camuflat. Că tot ai aplecare spre catharsis și terapie.
De curînd, am citit ceva frumos de Letitia Ilea. Semăna puțin cu ceea ce spun eu.

Ca să îmi completez alte întrebări. Cât masochism!

Diamandi, ți-am tras poeziile la imprimantă și m-ai costat până acum 80.000(un kil de bani!). Nu era mai ușor dacă scoteai și tu un volum?
Poeziile sunt frumoase. Pe mine mă atrage să scriu în stilul ăsta de la o vreme, cu o slăbire a retoricii, de care vorbea Vattimo, ceva blând și relax, care coboară spre dimensiunea umanității marginale, spre echivoc și fragilitate.
Problema e că tu doar pui ideea unei schimbări de paradigmă prin ceea ce vrei să scrii, dar n-o și rezolvi;nu mergi până la capăt. Rămâi într-un stadiu incipit.
Adică se vede aspectul revoluționar al proiectului:“ce vedeți aici n-o să înțelegi prea ușor, o să fie nevoie de timp.”
E o luptă (in)directă cu textualismul și valorile modernismului, și de aceea, prin exagerare, s-ar putea de multe ori să aluneci într-un biografism facil.
Deocamdată, ai un echilibru bun.

Îmi amintește de un poem al lui Nichita Danilov-Câmp de cenușă-“Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea mă privește și plânge”. Și ca să rămânem în “paradigma zarurilor”, cred că și tu ai aruncat cu zarurile când ai postat textul. Ca Bridoye. Cu siguranță și deruta e un lux. Și Corina dacă are gloanțe ar trebui să-l împuște ea pe nefericit.

Sper ca transparența să se observe și în textele viitoare, pentru c ă unul din defectele literaturii e chiar escamotarea;și tu îți ascunzi de multe ori lirismul și fragilitatea sub umbrela badinajului și ludicului, dar despre așa ceva voi vorbi cu proxima ocazie, mai detaliat. Eu sînt dispus în ultima vreme să fac comentarii detaliate și la obiect, așa că aștept cu răbdare o reevaluare a valorilor din partea ta, cum ar spune Nietzsche, și voi fi aici, mai puțin agresiv și mult mai la obiect. Cu un ton mai blând, sper, pentrucă și mie mi-e greață de mine când sunt agresiv.
Avem nevoie și de oameni care să ne înțeleagă clipele de agresivitate și iritare. Viața noastră e destul de întunecată și bezmetică, așa că să ne împreunăm mâinile și să ne iubim fără nicio rușine când e cazul, dar să avem și curajul să ne lovim cu ferocitate când e cazul să ne trezim și să ne tragem de mânecă de pe marginea prăpastiei.
Dacă n-o facem noi, o să ne împingă alții direct în hău.
Voi fi aici, la fel de tranșant. Eu am încredere în instinctele mele literare. Sper să ai și tu.

După două mișcări de glezne și trei fluierături din frunză, iată cum comentariul meu s-a strecurat în underground;ai un potențial extraordinar și capacități motrice de invidiat. Bravos, minunat!
Și ca să ne alinăm duererea abisală și incertitudinile metafizice, am clipit din ochișori o singură dată, nu mai mult, cu o ironie subtilă:“hmmm..imi place acest hmmm.o sa-l folosesc mai des.” un fel de strig popor!strig popor!chiar nu vezi tu?ajutor! și desigur vine un ajutor din partea finului erudit și analist literar Cornel Stefan Ghica ce ne explică în stil high-intelect cum stă treaba cu iubirea (cu o inflație de i-uri!).
În mod normal, ți-aș fi explicat cu ușurelul că ai luat-o pe arătură și ai răstălmăcit aiurea primul comentariu, care e să presupunem agresiv, dar nu așa cum cred că l-ai înțeles tu; dar acum ai ghinion că sunt nervos și voila!mai faci și miștouri de trei parale și pozezi în victimă.
Pentru cei care mai vor să comenteze la Ioana Barac Grigore, trebuie să se specifice dinainte că pe lângă comentariul pe text(dar oare câți de aici s-au străduit să citească și să comenteze textul?răspund eu că sunt singurul cu mâna ridicată!n i c i u n u l.)trebuie să se mai adauge încă unul adiacent și la nevoie încă unul ca să se explice și comentariile în sine.
Mult efort și chin, într-adevăr, dar merită. Și acum să-ți explic și eu comentariul anterior, și după dacă nu înțelegi îți explic și explicația și comentariul ăsta, și tot așa.
Când am scris în titlu comentariului “că ești talentată și te miri și tu” sau cum am scris, asta nu era la mișto sau în derâdere, pentrucă eu nu debordez de atâta subtilitate ca tine;când spun ceva, cam aia înseamnă. Asta e senzația; că scrii texte de ăstea homerice și faraonice și după spui:“câtă energie am, ce talentată sunt. nici mie nu-mi vine să cred. să mai scriu unul”. Pentru ce o faci?La ce bun(atât de des)?Cum Doamne ajută, bine că ai înțeles din primul comentariu, în scopuri terapeutice. Ca să te simți bine, să-ți oblojești rănile. Pur hedonism. Sfatul meu era s-o lași mai ușor.
Ideea era că îți proliferezi talentul, atât cât îl ai, în texte faraonice și la minut pentru plebe, pentru masă, și că ar trebui să-ți mai stăpânești elanurile de spontaneitate și de verbiaj excesiv (atât de frecvente)și să-ți cauți liniștea care poți să ți-o oferi singură(prin literatură)și nu cea falsă pe care ți-o pot da minciunile altora, adevăruri doar prin autosugestie(exemplu comentariul lui Cornel Stefan Ghica, atât de sublim și susținut, în viziunea ta!).
Dar s-o lăsăm la punctul mort, că ne ambalăm degeaba și facem mult zgomot pentru nimic.
La revedere și amin!

Pound avea poemele acelea liliputane, elaborate filigranic, dar acolo erau mereu niște imagini convingătoare în jurul cărarora gravitau și celelalte versuri și care dădeau consistență poemului în sine.
Aici lipsește o astfel de imagine, un vers puternic care să oblige la vizualizare. Trebuie să găsești centrul de greutate pe undeva. Deocamdată textul e undeva la granița dintre obscur și semiobscur.

Bine. Rămâne așa.

Deci nu mă bag peste simțirea poetei, inefabilă în fond. Dar eu am supralicitat mai sus.

Ce whitmanian și liricoidal!

Acum sînt mai lucid, sper. Ca de obicei am pornit de la particular și am ajuns spre hăt general, denunțând cu voioșia caracteristică tarele și deficiențele Literaturei, literatură cu L mare, vă rog frumos, acest nene ideolog care ne învață cum să scriem și ce să scriem, și am neglijat poate puțin textul în sine, deși i-am aplicat o altfel de critică.
Rog deci ca ceea ce am scris mai sus să fie înscris în dreptul unei divagații hermeneutice(șic!)brodate cu abilitate peste țesătura textului, cu aplicabilitate deci asupra textului, dar cuprinzându-l de undeva de la distanță.
Acum, am să încerc să rezum ce am scris mai sus, pentrucă evident nu se înțelege mare lucru:spuneam că tehnica poate fi un canon care deschide porțile extazului, după butada ionesciană, dar că de multe ori el suprimă mai degrabă autorul și îl sterilizează, îl aruncă spre monotonie și oblomovism literar, de aceea e bine să scrii în cât mai multe moduri, ca să ai o minimă libertate asupra cuvântului.
Să fim naumieni, stănescieni, ivănescieni, eminescieni, și în cele din urmă cred că vom fi și noi înșine. Minus cu minus fac plus!
Ceea ce nu înseamnă că încurajez epigonisnmul de niciun fel!Doar politropismul, sau după metoda șestoviană, peregrinarea prin suflete, în cele din urmă cred că de condamnat e doar monotropismul sau o tipologie stabilă de scriitură care duce spre rigiditate și monotonie;spre îmbătrânire prematură.
Îmi imaginez poetul ca pe un degustător de calitate care trece nonșalant printre stivele altor poeți și spune:hmm, nu știu dacă mi-ar prinde bine, hmm, merge, dar nu întocmai, hmm, mai vedem, pe aici am să mai trec, nici gând, așa ceva chiar nu mi-ar prinde bine, și așa mai departe(metodă gombrowicziană, de altfel!).
Acum, despre text, exact și la obiect:cum am spus și în primul comentariu, până la “atunci se aude ca un scârțâit de coșciug” e un text dinamic, cu imagini coerente și fără prețiozități transfigurate în versuri, după care devine puțin previzibil și patetic, liric. Și am specificat că de vină ar putea fi obișnuința cu o anumită tehnică literară.
Totuși calitatea lui principală cred că e coerența, și cuvântul trebuie îngroșat cu aldine, pentrucă mie mi se pare vital, și nu reușesc să-i găsesc un sinonim care să echivaleze cu ceea ce vreau eu să semnifice, poate claritate, exactitate, transparență. Cuvântul să nu depășească granița semnificației pe care i-o dictează contextul, aș spune.
Și aici nu există literaturizare;textul e scuturat de orice impurități și dezbărat de artificii retorice, epurat cu acribie și răbdare pentru claritatea și transparența efigiei.
Alt merit ar fi finalul firesc al textului, care vine tăvălug cu restul textului, ca un episilogism, ceea ce e un semn de autenticitate, pentru că de obicei finalurile sînt încheiate printr-un trouvaille facil, o găselniță ieftină care să sugereze climaxul;între final și restul textului existând o discrepanță vizibilă, tocmai ca să justifice monotonia textului;pentru unii, așadar, finalul poate însemna un colac de salvare, dar în același timp și moartea, distrugerea unui edificiu.
Și cu asta cred că am terminat cu un tip de analiză, anume cea care tratează imponderabilele și inefabilul unei poezii, șurubăriile și mecanismele literare din spatele unui text poetic, cu rolul precis de reevaluarea conținutului în sine și scuturarea lui de orice impurități.
Dacă am timp și răbdare, cred că am să fac și un alt comentariu care să vizeze esența lui strict intimă, o critică impresionistă, cum s-ar spune, pe coordonatele lui “ontologice” și de ordin temperamental.

Până la “atunci se aude ca un scârțâit de coșciug” e un text dinamic, cu imagini coerente și fără prețiozități transfigurate în versuri.
După care devine puțin previzibil cu “morții altora” și patetic “îi adun laolaltă apoi fac din ei un melc uriaș”; chiar dacă face parte dintr-un registru recogniscibil al unui temperament definit cumva d.p.d.v.d literar(care probabil își asumă cu luciditate astfel de derapaje de un lirism dubios, riscant, să-i spunem).
Chiar dacă eu știu că lirismul ăsta e înrudit organic cu textul și nu e nimic exagerat sau umflat(știu pentrucă sînt obișnuit cu textele tale, bănuiesc!) de multe ori mă gândesc că fără îndoială poate părea oglinda unei butaforii țipătoare sau resortul unei tehnici deficitare, comode, care în timp te resoarbe întru totul fără voia ta, te asimilează și te obligă să te subordonezi unor particularități/mecanisme literare deja formate(mitologia textului care înghite autorul!) și prin urmare ceea ce scrii să fie doar o palidă reflecție, un drum de la A la C care din rațiuni birocratice rămâne prea mult la B și întârzie drumul către finalitate, îl aruncă în discontinuitate și incoerență, sau mai pe scurt, textul, cu pravilele lui aferente(textul fiind aici tehnica literară sau literatura cu tot ce are ea mai rigid și “imuabil” în ea)transcrie emoția, starea, și nu vițăvercea, emoția, pe coordonatele ei mereu “instabile” obligă textul, cuvântul, să se adapteze(complicat tropism!)și să transcrie spontan și “inconștient”, cum ar fi și firesc, cum ar și trebui să fie scrisă poezia(parcă fac și puțin pledoarie pentru suprarealism, no?!ceea ce nu ar fi rău..).
În fine, am putea vorbi și de manierism, și de alte multele, care să aibă legătură cu textul sau nu, dar sînt cam obosit și cred că nici ceea ce am scris mai sus nu e prea coerent formulat, așa că... h a s t a la vista!
Pe altă dată!

Bolboroselile sibilinice ale poetului Mircea Florin Sandru. Un text mediocru.

Daniel Stuparu, zâmbãrețule:). Rãspunsul tãu nu e un rãspuns la ceea ce am spus eu. Dar de altfel nici nu ți-am cerut unul, ca sã nu te flatezi singur. Ar fi totuși interesant dacã mi-ai spune de ce ar trebui neaparat “sã scriem“. E o problemã care sincer mã frãmântã.

Daniel Stuparu, tu ca de obicei vorbești aiurea, ca un energumen obsedat de “Cultură” cu C mare, vă rog. Sonetele nu mai au valabilitate la ora actuală pentru că evidamente nu mai corespund unor coordonate interioare. Ca să te dumirești mai bine, citește cu atenție și răbdare un capitol despre stil al domnului Emil Cioran(din “Ispita de a exista”, dacă nu mă înșel), pe care sînt sigur că îl adori(eu nu, dar e bine să te bat cu propriile arme!).
Și mai pe scurt;noua poezie încearcă o apropiere de cititorul ei, o creștere de vitalitate, cum ar spune O. Soviany, printr-un limbaj vorbit, ontologic, eliberat de impuritățile de tot felul. Ãsta ar fi pariul, cel puțin.
Și cât s-a chinuit săracul Nietzsche în “Nașterea tragediei“ și în “Ecce homo“ și în alte cele să dărâme lucrurile în sine și alte nasoleli “eterne“, dar cine să știe că până și în ziua de azi o să mai avem paseiști înrăiți ca tine încolonați ideologic în epoca lui Michelangelo și Goethe. Păi, somn ușor atunci, că ai murit demult. Te trezim noi, după caz.


Adrian, e bine să ne raliem cu toții la noua paradigmă, nu-i așa? Chiar dacă n-o prea înțelegem. Și dacă ea înseamnă doar cur și boașe, e chiar ușor.
(Precizez că nu am fost vulgar, doar am dat copy/paste de la două texte diferite ale autorului.)

Vă salut.

...cam seacă..îi lipsește ceva..primele patru versuri îs mișto..versul patru ar putea rupe monotonia textului..de fapt o rupe el oleacă..e fain..dă un iz vetust..dar nu prea e susținut..o patină bacoviană-baudelaireană....ceea ce nu e neaparat rău..nu e tezism doar, e stare...și eu mă trezesc târziu..ca să vezi...și am impresia că nu ține în special de anotimp..hmm..tu trebuie să ai rădăcini moldave ca să scrii un text ca ăsta..măi..

...alice, mă închin în fața zidului..contemplez..nu îndrăznesc să bat...sînt plin de simțire..fire de poet..dar poate sunt și un tip rațional..adică..dacă am pretenția că sînt dăștept...gilbert durand zicea că noile paradigme ale raționalității ar fi simbolul și mitul..tu ești un mit, alice?!...adică asta vroiam să știu..ești nocturnă?..ca eliade?..îți place YES?..asta ascult acuma..și pare fain..textul e comme ci comme ca..

..tu scrii interesant..cu nerv..dar mă întreb cine iese dacă bat mai tare în zid..

..măi bogdan..dacă îmi dai voie..eu cred că faci confuzii mari..postmodernismul e ceva tocmai pt că nu e nimic..e, dacă vrei, pronia care stă pe un jilț și privește cu detașare spre trecut..e “marginea” care își asumă cu bună știință rolul de margine...de unde protestează..că atata i-a ramas de facut.e viermele care contestă din interiorul organismului..și face loc pt alt organism.. atitudinea ta e însă una de relativizare excesivă:“La fel ca și postmodernismul, transmodernismul nu este decât un nume, o idee care încearcă doar să mai aducă o nouă identitate prezentului fără realizări”..
nu știu, aș putea să dau niște referințe exacte..