Dan.

...măi..mie mi-a plăcut..în afară de “cromatismele” ăstea a rebours pe care nu le înțeleg...în general..maro spre albastru.. nu știu, or fi având ele vreo semnificație, dar mie nu-mi convin..finalul în special...e bun..
oricum, cred că am să revin..

Geta, am văzut parcă la voi ceva de o Antologie de poezie americană. E carte?E o broșură?Sunt doar traduceri în revistă?Dacă e carte, trimite-mi te rog un mail la dediudanut@yahoo.co.uk cu câteva detalii.
Si felicitări desigur, ca să nu mă bage ăștia la offtopic.

și i-a spus ceva, care nu a mai apărut în comentariu.

Handicapul nu e mușamalizat prin “eludarea” lui- verbală cel puțin, sau ca atitudine!-e o dovadă de compasiune și înțelegere, chiar dacă în fond nu e întocmai “sinceră”(pentru cel în cauză are o mai puțină importanță, în astfel de momente minciuna e argumentul lui suprem, panaceu “ineficient”, am putea spune!).
Prin urmare, e de preferat o situare în convenție “gratulîndu-i cu sintagme mîngîietoare – persoane cu dizabilități etc” decât o atitudine “realistă” care în definitiv e la fel de ipocrită ca și prima, cu amendamentul că prima e mult mai “practică, utilă”(trist, dar adevărat!)pe când varianta secundă are ipocrizia detestabilă că îți spune adevărul cu orice risc(care e un concept relativ de altfel în astfel de cazuri!)și încearcă să te înțeleagă, să te ajute-ignorând că odată ce acel cineva își conștientizează cu adevărat situația, sunt puține șanse ca cineva să mai aibă vreo putere să îl ajute, sunt puține șanse ca el să-și mai revină(psihic, evident!tot punându-i ostentativ “adevărul” în față e nevoit să îl accepte(în interior era acceptat de mult, dar acum e obligat să îl privească din afară, în continuă devenire)și atunci ori clachează, ori își acceptă cu seninătate condiția(ceea ce e reprobabil, de multe ori clachează și moare înainte să moară cu adevărat!).
Înțeleg că articolul e o analogie, și atunci expunerea de mai sus devine oarecum inutilă(sau nu? se complace în jocul analogiei?!)dar cred că e ușor inadecvată(analogia!). Și simțeam nevoia s-o spun, pentru că de curând am avut “ocazia” să mă confrunt cu un asemenea caz.
Cinismul e bun și el, dar într-un anumit context.

P.S.-
Într-o zi un om l-a dus pe Diogene într-o casă somptuoasă și i-a spus:<>. Diogene, care simțea nevoia să scuipe, l-a scuipat în obraz, strigîndu-i că acela era singurul loc murdar din preajma-i. Același Diogene care se masturba în piața publică(“Bine ar fi dacă ar fi de ajuns să-ți freci pîntecul ca să nu-ți mai fie foame”!), falsifica bani, prolifera libertatea totală și o metafizică “întoarsă”, a cinismului, care în fond își avea originea în repulsia organică față de om(care ne aparține tuturor(inconștient sau conștient. Ionesco spunea prin 1934:“dacă am fi totuși convinși că suntem egalii tuturora, ne-am sinucide imediat. Viața este suportabilă numai prin faptul că ne disprețuim semenii și ne supraevaluăm înșine.
Cunoașteți alt farmec vieții?”

am să pun cum apuc. dar OEDIPUL lui Kavafis ce are, măi?adică vreau să știu dacă nivelul mă împiedică să postez și autori străini, fiindcă așa cum ți-am mai spus, am mai pus odată Ginsberg, cummings, T.S. Elliot și au dispărut în vînt.
pentru mine e important, îi accesez mai ușor.

Nu e nicio problemă că exegeza de mai sus e pe un text care îți poartă semnătura(travaliul hermeneutic e incorect spus sau puțin pretențios- hermeneutica echivalează cu ceva care epuizează sensurile unui “nu știu ce” supus analizei, e o artă a interpretării care înlătură de la bun început subiectivismul(într-o proporție covârșitoare, îl trece pe un plan secund)ori textul de mai sus e o interpretare strict impresionistă care urmărește prea puțin deconstrucția textului(vezi “hermeneutică iconică”!), pleacă de la el și construiește sensuri auxiliare, ceea ce se numește în limbaj comun exegeză, interpretare(asumat subiectivă!).
Textul-“exercițiul ăsta de nu știu cum să-l numesc”nu e rău în sine, chiar dacă pe alocuri încearcă să epateze, “îngroașă” anumite observații- ar fi bine ca măcar o parte din cei care au peste 120 nivel să facă astfel de comentarii și separat(într-un eseu separat, cât de cât argumentat!), numai că obiecția mea era cu privire la comentariul tău, care nu spunea nimic în sine despre textul de mai sus și nu argumenta posibila valoare(sunt observații p r e a arbitrare și generale, Daniela care ar trebui însoțite printre rânduri de câteva argumente care să indice click sus“citește.!)
Si având în vedere că ești editor și la rândul tău faci aceleași observații-corecte, îndreptățite-altora să argumenteze atunci când dau steluțe, m-am gândit să fiu eu primul care să-ți spun și să evit un eventual val de nemulțumiți.
Textul nici nu intra inițial în discuție.

“orice femeie
privita din spate
seamana cu o masina de scris”


Aurel Dumitrascu.

Daniela, ăsta nu e comentariu argumentat-“Voi evidenția acest Eseu fiindcă are o hermeneutică remacrcabilă”, “fiindcă nimic nu este deformat sau perceput eronat, fiindcă este un model de interpretare a unui text pe care eu l-aș dori cât mai des pe poezie.ro”.
Tu convinge-mă de ce are o “hermeneutică remacrcabilă”, de ce merită aprecierea ta, și poate și a mea, și a lui nu știu care, de aici trebuie să pornească ipoteticul comentariu.
Ceea ce ai scris mai sus sunt observații “statice”, ignorând dubla subiectivitate.

E un text tărăgănat, plictisitor, mie nu-mi spune nimic.

Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut la textul de față, aș sublinia exact ce spune Ioan dintr-o optică inversă, printr-un exercițiu de negație.
Lipsește, din păcate, “prospețimea limbajului”, “ușurința versificării”, și “enorma imagine colorată mov” e doar un element redundant și supărător, un facil trouvaille, lipsită de sens!-sincer, nu înțeleg de ce e mov?și nu albastru?!galben?doar pentru că ai tu o “memorie”, să-i spunem așa, a metaforei, ai folosit mov?!sună mai poetic?!-cam așa se folosește la noi acum “carne”, și într-o vreme “câine”, simboluri, elemente infailibile care nu se pot discuta și pune sub lumina unui ochi critic pentru că sunt simple artificii arbitrare și ori le înțelegi ori nu le înțelegi, ori îți convin, ori nu-ți convin, orice ar fi, nu trebuie să te îndoiești de valabilitatea lor.
Eu unul mă îndoiesc, de cele mai multe ori. Aș putea scrie într-o zi o poezie numai cu astfel de elemente indispensabile, repartizate așa cum numai eu să știu, așa cum numai bunul meu gust dorește, și dacă n-o înțelege nimeni, să fie sănătos și să pună mâna pe carte.
Vor vedea singuri că simbolul cutare are o mare legătură cu Valery, că simbolul cutare are o mare legătură cu Barbu, că finalul e puțin codat-să caute bine merci în Dan Brown, se vor lămuri-așa de dragul masochismului, și principala cauză pentru care strofa doi are doar un vers e negreșit o răsucire subtilă, un “făcut cu ochiul” către Lowell sau Dylan Thomas?!acolo sigur se vor delecta cu continuarea dacă vor citi cu atenție-nu toate versurile au legătură cu făcutul ochiului, care dintre ele, să ghicească tot ei, cititorul trebuie educat.
Mă rog, să trec la textul tău, cu observațiile de rigoare:
-în primul rând trebuie să-ți spun că n-am înțeles nimic din textul tău, ce și cum vrei să spui, dacă într-adevăr vrei să spui ceva.
-“clepsidre între nori se-nfig”-îmi place de tine că ai un spirit de observație foarte dezvoltat, în timp ce doamna din alcov face un nu știu ce, cu un mic blitz, subtil, tu treci de la“dezmățul de bun gust biologico-neologistic” cum îi spune Ioan, la observații colaterale cadrului, surprinzi norii “în trecere”-, detaliile celeste, inimaginabil de importante, și cu o logică internă impecabilă(de ce?!pentru că mai târziu întălnim heruvimii, deci se întâmplă ceva acolo și poetul face doar introducerea, preambulul!prudent poet, nu vrea să-și surprindă cititorul cu lucruri venite din nu știu unde, așa deodată, cu toate că era vorba de heruvimi și noi am fi trecut cu vederea!).
Concluzie-vers aiurea, inutil, greu de digerat, și așa autorul stă prost cu prozodia.
-“curg printre oasele-ți în rochie de mireasă”-autorul nu prea știe să descrie, să surprindă elementele într-o evoluție ca să pricep și eu versul cu pricina, pentru că-deși poate am înțeles(?!), cred că autorul iar umblă cu prudența(mai târziu e goală în frac, acum să ne fi spus iarăși așa subtil, sugerând, nu îngroșând, să nu se piardă efectul versului din ultima strofă, că rochia de mireasă îi acoperă într-adevăr, oasele, dar pe dinăuntru, ea fiind de fapt tot goală(șic!)?!ca în ultima strofă!).
Trecem peste, avem altele.
-“heruvimi din cambrian”-pentru cine nu știe-cambrian=Prima perioadă a erei paleozoice (în care au apărut viețuitoarele). vă imaginați că și îngerii suferă modificări genetice, îmbătrânesc cu timpul?! acum dacă vreți să scrieți un poem mai avangardist-ceea ce nu vă recomand, e mai mult de scris-ar trebui să specificați clar:heruvimii după al Doilea Război Mondial, după Jethro Tull, după Edison, după Beatles, înainte de Edison, Beatles, Alfred Nobel, și așa mai departe!.
-“aripi de obsidian”-vezi dacă-s din Cambrian?!Cred și eu că sunt de obsidian, dacă erau mai “de aproape”, după Bill Clinton probabil erau din metal sau bazalt, sau din cărâmidă chiar. Așa, însă, dacă sunt din Cambrian, corect, sunt de obsidian(ce aripi greoaie trebuie să aibă, nici nu știu cum mai poate să “plutește” prin aer, în orice caz aș fi mitocan și lipsit de inimă să le cer o vizită la Bârlad!știm noi cum e cu obsidianul și nu vreau să-i obosesc inutil, când deja sunt!de notat că obsidianul are și o culoare mai închisă, spre negru, brun, deci ce heruvimi or fi, oh, să nu mai vină prin Bârlad, și așa suntem amărâți, nici prin alte locuri, și așa inundații, cataclisme, suntem sătui, rămâneți cu misterioasa doamnă mov din alcov.
Lăsați-ne pe noi.
-în strofa a treia avem o descripțiune pur organică ușor învăluitoare și amețitoare, de la cord la xifoid, trecem peste ea, deși avem delicatese și aici, ne mulțumim că autorul a fost decent și nu ne-a trecut prin vagin și alte zone crepusculare, vedem la televizor, ne-am săturat, destul.
-acum, da, ajungem la trupul gol în frac, cu doamna mov pe eșafod(de ce?!nu se știe, e ceva care ține tot de simbolistică și alte chestiuni ezoterice!).
Să mă lumineze cineva, parcă la început era în rochie de mireasă, își făcea remușcări că păcătuise și să n-o prindă sortitul, cu amanții pe pulpe(încă un motiv de încordare!), și acum în final, rămăne săraca în, scuzați-mi expresia, curul gol, cu fracul, pe eșafod, semn că s-o fi prins nefericitul că fata a mai fost încercată și-a dezbrăcat-o fără milă, și fuguța pe eșafod, dar în frac(fracul îl deranjase pe el toată, și atunci la ce bun?!rochia, în schimb, scumpă, numai el știe cum și-a dat ultimii bani pe ea!).
Plec luminat, poate chiar revin, la astfel de poezii-esență, cu mii și mii de grile de interpretare, se cuvine, oricând, oriunde.

Daniel, m-am răzgândit, poți să-l ștergi-l-am citit și aseară și azi. E un interviu plictisitor cap coadă, pe alocuri chiar caraghios și ilizibil.

Ce mofturos ești tu, Daniel. Lasă-l, să-l citesc și eu.

Nici nu am spus că ar fi lipsă de cultură. Am exagerat în legătură cu recent îndreptatele greșeli de scriitură, evident, poate pentru că eram și nervos.
Dacă nu aveau cumva pe undeva vreun substrat ioronic atunci se șterg obiecțiile în cauză, dar rămăn cele cu privire la conținutul eseului, pe care le găsesc nostime și copilărești-hai să văd ce poți, de ce ești în stare, etc etc.
De altfel, răspunsul meu nu se rezumă doar la îndemnul de corecție acolo unde era cazul-aș vrea să mi se răspundă, dacă se poate, la problema de fond, și anume la referințele către critica literară universală, pe care le găsesc inadecvate, și pe care mi le-ați aruncat în bot ca unui școlărel teribilist și incult.

Întregul “mini-eseu” îmi pare de altfel la mișto și cam arogant. Dacă nu scriu recenzii, laborioase analize literare, sublim de inutile, în general, și haioase, cel puțin aici pe site, nu înseamnă, doamnă dragă Maria Prochipiuc, că sunt paralel și complet străin de așa ceva.
Din când în când mai citește și moi câte ceva, din când în când mai scrie și moi câte ceva , chiar dacă vă poate părea absurd și incredibil(șic!).
În concluzie, aș vrea să fiu tratat cu respectul cuvenit, și voi avea grijă să fac la rându-mi același lucru.
P.S.-Am trecut mult de comentarii literare școlărești de gimnziu, liceu. Dacă vreți să discutăm despre chestiuni serioase-literatură, evident-puteți să mă contactați pe mail și să-mi propuneți subiecte de discuție, la care, am să răspund negreșit.
Până atunci, ar trebui să ștergeți acest “mini-eseu”, care nu mai are niciun rost-nu avea oricum!- fiind lămurite problemele, și nu cred că am insistat deloc să mă manifest, am fost provocat, cu multă dărnicie și entuziasm de Maria Prochipiuc.
Mulțumirile sunt primite,

sorții*

Inițial, am vrut să răspund oarecum sarcastic și pe un ton glumeț acestei “magnifice provocări” la un dans de critică literară între două glezne “ușor” incompatibile.
Dar ulterior, enervat și din altă pricină, am decis să iau atitudine și să răspund acestei mediocrități literare care-din câte observ- își mai și flutură cu mândrie prostia și sensibilitatea exacerbată în copilăreli nostime de genul:
“Uite te provoc! Hai să te văd! Mai ales că am și făcut invitație spre o interpretare din partea cititorului, pobabil nici nu ai citit...”.sau-“Oamni care aruncă cu … în fața celorlalți, doar de dragul de a fi și ei pe undeva altfel decât normali nu duce lipsa nici măcar comunitatea poezie.ro.

Dacă ai demintate atunci poți ridica mănușa, altfel…”.


Trec peste faptul că doar în citatele de mai sus stimabila autoare face câteva greșeli elementare:“oamni în loc de oameni(dar, intuim că era intenționat, ca să edifice mai clarissimo lipsa mea de sensibilitate și primitivismul meu literar, uman, s.a.m.d.(oh, da!), după care demintate în loc de demnitate și sublima glumiță din puncte puncte pe care ar trebui s-o deduc eu și alții poate.
Eu, unul, nu cred că pot s-o deduc, mă împiedic mult prea brusc în adorabila și prețioasa pietricică:“ aruncă cu”.



Imediat după această fulgurantă “lectură”-delicioasă, ce-i, drept, pentru un Pruteanu-îmi vine să-i recomand doamnei Maria Prochipiuc niște obositoare, probabil, dar sănătoase lecții de gramatică, o experiență frumușică și revitalizatoare din nou pe băncile școlii generale unde o fi învățat dumneaei în tinerețe, iar pe mine, să mă dea uitării vreo câțiva ani și de abia după dacă își revine, să-mi dea un telefon urgent la 0745632378 să discutăm pe îndelete despre una alta, despre bastonașe, cârlige, critică literară, mai târziu, cine știe, fenomenologie, critica rațiunii pure și alte chestiuni mai greu digerabile de creierul nostru de la o anumită vârstă, de la anumite vârste.




Practic, nici nu știu de ce mă ostenesc să răspund acestei bazaconii grandilocvente, că altfel nu știu cum să-i spun.
Dacă autoarea pretinde că are o minimă pregătire literară, dublată de experiență, vârstă, și așa mai departe, ar trebui să observe singură prostioarele nostime pe care le debitează în general, și în particular, acum, în acest haios “mini-eseu” și să mă scutească pe mine de lecții de morală și critică literară, pe care recunoaște singură mai voalat că nu e în stare să le facă.
Dacă doar într-un “mini-eseu” de ăsta reușesc să mă amuz până la febră “mușchiulară” de greșelile de scriere și nu numai atât, îmi și imaginez cât mi-ar lua să despic firul în patru la teribilosul eseu cu veleități literare de dinainte, unde am reușit s-o supăr până peste poate pe doamna Maria Prochipiuc.
Să ne mai amuzăm, până una alta, că și eu mă plictisesc, nu numai doamna Prochipiuc.
“Definiția eseul”, corect-“Definiția eseului”. Și mi se pare că am terminat cu greșelile de scriere, pietricelele stilistice, trecem acum la cele de logică, unde se mișcă la fel de greoi doamna Prochipiuc.
La începutul “mini-eseului” sunt informat cu seriozitate și rigurozitate că:
“Sigur că aici în eseul spre care am făcut trimitere mai sus, sunt frânturi decupate, dar nu din cărticelele de gimnaziu, sunt idei prelucrate și spuse în diverse feluri de mari critici ai literaturii universale” ca în final să aflu pentru prima oară în viață că eseul este un “Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema”.
Rog autoarea, dacă tot e pusă pe acte de filantropie literară, să ne dea o scurtă și lămuritoare definiție și pentru “mijloace originale”, ca să înțelegem mai bine la ce se reduce de fapt definiția eseului.
“sunt idei prelucrate și spuse în diverse feluri de mari critici ai literaturii universale”-mai puțin mă interesează pe mine despre ce critici ai literaturii universale e vorba(îmi dau seama că dă bine s-o dați pe spinarea criticilor de la Potop și până la 11 septembrie, deși nu înțeleg de ce, dar pentru imensa-mi curiozitate, specificați-mi doar unul singur, un singur critic literar(universal(șic!) care se strecoară în respectivul eseu:să fie ceva din Thibaudet și ochiul meu tinerel nu observă, să fie oare ceva din Barthes și tot așa să nu observ eu, să fie oare ceva subtilimus din Unamuno(șic!) și tot așa să nu observ eu?! întrebări întrebătoare pentru noi, ființe muritoare!) cât mă interesează nivelul de implicare al autorului, autoarei, în cauză, propriile ei opinii despre creația respectivului Caragea Ionuț, corelate și subordonate desigur într-un minim procent cu “pravilele” criticii literare de astăzi și până la extincția noastră ca ființe umane, pe prim plan, scriitori, ingineri, mecanici, zidari, pe un plan secund.





În acel dezinteresat eseu am văzut doar niște ambiguue generalizări aplicate pe o dialectică improprie, pe vagi și elementare cunoștințe de critică literară care nu aveau mare legătură cu creațiile domnului Caragea Ionuț-încercați, vă rog, un simplu exercițu:transcrieți acele remarci asa zis literare din acel asa zis eseu pe altă grilă de lectură, pe creațiile altui autor, autoare, și veți observa că se potrivesc oricum, cu mici nuanțări, în 99, 98% din cazuri!-m-aș fi bucurat chiar dacă ar fi fost, așa cum spune doamna Maria Prochipiuc, referințe din critici ai literaturii universale- ar fi fost, desigur, interesant, mă mai salutam și eu cu unul-altul, îmi mai aminteam de una-alta, dădea un aer inteligent eseului și cred că până și Ionuț se crucea(trebuia, în mod obișnuit!):
“Ehei, ce bine le spune doamna Prochipiuc, dar chiar așa genialoid să fiu(și să nu știu?!)”ca mai apoi să afle săracul profund îndurerat că de fapt Sainte-Beuve îl lăudase pe Baudelaire în anul nu știu cât(ceea ce, sincer, nici nu prea s-a întămplat, ar fi trebuit să dau alt exemplu!)și doamna Maria făcuse doar un simplu act de prestidigitație schimbănd confortabil rolurile.
Dar, nu , nici așa nu s-a întămplat, din păcate. Mai degrabă o credeam pe doamna Prochipiuc dacă îmi spune că acel eseu preia en passant și pe neveu câteva din tiradele prolixe ale nefericitului Alex. Ștefănescu sau știu eu ce altă mediocritate la modă(poate chiar tovarășul Valentin Tașcu, membrană de succes din putredul organism numit-ironia soartei-Agonia, cealălalt chip al soartei-poezie.ro.)
Așa, nu văd nimic din ale literaturii universale, dar aștept desigur cuminte și răbdător, în poziția fetusului, lămuririle necesare.
Până atunci e bine de menționat:copii, nu orice act care pare inițial izvorât din bunătate și sinceritate și este așa.
Acel eseu, e-nu știu dacă exagerez, nul, din orice punct de vedere, pentru că nici măcar nu adoptă de la bun început o atitudine impresionistă eludănd criteriile estetice și partea greoaie cu critica literară, unde, evident, autoarea nu prea are treabă, și trecând direct la ce se pricepe mai bine, adică divagații sensibilicoase și emotive, ceea ce sincer, eu aș fi apreciat mult mai mult.
Am comentat, după cum se vede, doar năzdrăvănia de mai sus, dar dacă doamna Maria Prochipiuc dorește să analizez-cu mai multă seriozitate, promit-și eseul cu pretentii de critică literară de unde s-a supărat nevoie-mare, sunt gata s-o fac cu cea mai “mare plăcere”(ba nu plăcere, dar mă obligă formalitățile!).

Dar interpretarea e lamentabilă, îmi pare rău s-o spun. Parcă sunt decupate frânturi din cărticele și aruncate așa aiurea. Didactică, rigidă, dezinteresată. Ca la școală. Până și un școlărel de gimnaziu avea o interpretare mai matură și mai “sinceră”.

Are ceva din Cărtărescu, dar îmi place.

Nu inteleg ce vrei sa spui cu redefinirea livrescului. Inainte, atat in comentarii, unde reusea(reuseste si acum!) de multe ori performanta sa fie destul de ilizibil ori sa gaseasca filiatii pana si in bobul de mazare, cat si in texte, poezii, unde exagera, ingrosa, mai trantea cate un Orfeu cu glezna scrintita pe la mijlocul poemului, literaturiza, intr-un mod stangaci, era livresc, artificial, inautentic, scria mozaical.
E ceea ce am vrut eu sa spun. Nu stiu daca ai inteles altceva. Pe cand acum, nu inteleg ce ai/ aveti sa-i reprosezi/ reprosati.
Eu il vad mult mai limpede, coerent, si schimbat in bine. Ce ai vrea, sa scrie iarasi despre fluturasi, buline si efractii cosmice, ca sa il consideri autentic?!E un proces firesc de schimbare, maturizare.
Despre:
-imagini socante:te-a socat ca s-a inaltat, ridicat sufletul in prima strofa?!E usor exagerat, no?!Ca s-a nimerit sa fie brusc insecta in strofa 2?!Dupa care te-a socat groaznic actul de magie(intentia, de fapt!):\"vrei să te evapori vrei să dispari /dar ei vin și te scuipă în gură\"?!Altfel, ce, Costin, vorbind serios acum?!Ce e socant, voit socant, cautat socant, pentru ca ai spus \"imagini socante\"cu un sens peiorativ, depreciativ.
-descriptivism facil, recte 5 pagini preferabile 2. Vorbind strict de astfel de texte, e preferabil, cel putin pentru mine, varianta scurta. Pe spatii largi, se dramatizeaza, se exagereaza, se pierde starea, se introduc involuntar, mecanic, elemente de atmosfera, calculate, se pacaleste, se minte, daca tot pomeneai de asa ceva.



Carmen, nu cred ca nu avem aceleasi nevoi. Cred ca se pot intalni intr-un punct comun. Nu sunt nici asa si nici asa. Detaliind lapidar, il gust si pe Nichita Stanescu si pe Ginsberg, si pe Eminescu si pe Bukowsky. Si asa mai departe. Pentru tine opera de arta este ceva care ma obliga. Sa ma cunosc. Sa cunosc lumea. Sa transced prin iluzie, dincolo de iluzoriu. Cred ca si ceea ce scrie Florin acum iti poate declansa astfel de stari, ganduri. Conceptual, nu s-a schimbat atat de radical. Sa fim seriosi, nu cred ca flegma, sperma, te impiedica sa ai aderenta fata astfel de texte. Sa nu ne agatam de nimicuri. Treci dincolo de limbaj, de stil, curente literare, si asa mai departe, incearca sa ai o atitudine impresionista fata de ce-ti spune textul-in prima faza!- si nu cum iti spune. Receptand textul -textul de fata chiar, in general!-strict emotiv, ca mesaj, atitudine, ignorand pentru cateva clipe estetica, ordinea retorica si varianta de comunicare- cred ca nu ar trebui sa fie mare diferenta. Cum exista o prejudecata fata de clasicism, exista cred si o prejudecata fata de modernism. De ce sa le subordonam, cand nu e cazul?!

M&#227;i Ionu&#254;, vorbe&#186;ti numai prostii. Ce m&#227; amuz&#227; pe mine la tine e c&#227; e&#186;ti pus serios cu burtica pe Dex de la o vreme &#186;i faci risip&#227; de cuvinte a&#186;a aiurea.
Încearc&#227; s&#227; fii(!!) mai natural. Uneori scrii destul de bine, cand nu urmaresti sa epatezi.
“oricum textul pune accent pe un ludic sexual destul de ieftin, cabala canibalistica sentimentala depozitata in cazan denota mai degraba o spoiala literara si nu un palimpsest arhaic/mitologic cum sugereaza cucoana de mai sus.”
Cum arat&#227;, Ionu&#254;, un ludic sexual de “calitate”?!“Fara tente ideatice profunde”-m-ai spart, Ionu&#254;, nu altceva, mi-ai cutremurat fiinta. Dac&#227; era prea “profund&#227;”-nu stiu cum trebuia s&#227; fac&#227;, dar dac&#227; era!- o acuzai de hermetism si solipsism, &#186;i alte minun&#227;&#254;ii.

&#170;i continui în aceea&#186;i not&#227;.
=“fara un sentimentalism filozofic rafinat, nu pot dainui in memoria cititorului”-au vreo leg&#227;tur&#227; toate &#227;stea ce spui tu aici cu textul de mai sus?!Pot &#186;i eu divaga ore întregi despre un text f&#227;r&#227; vreo minim&#227; coeren&#254;&#227;, de dragul unei “maieutici” inutile. Pot &#186;i eu s&#227; brodez en&#186;pe mii de sensuri &#186;i non-sensuri ag&#227;&#254;&#227;ndu-m&#227; de un element oarecare &#186;i lungind-o p&#227;n&#227; la Kula Lumpure &#186;i înapoi, a&#186;a de dragul discu&#254;iei.
Dar nu &#186;tiu dac&#227; are rost &#186;i dac&#227; nu m&#227; plictisesc la un moment dat.
În defintiv, necazul meu e c&#227; tu e&#186;ti unul din cei care se chinuie s&#227; fac&#227;, s&#227; scrie critic&#227; literar&#227;. Literatur&#227;.
Dup&#227; o vreme, ar trebui s&#227;-&#254;i dai seama c&#227; î&#254;i pierzi timpul degeaba-sunt lucruri mult mai importante dec&#227;t critica literar&#227;, dec&#227;t literatur&#227;. Ele, de fapt, sunt chiar cele mai lipsite de importan&#254;&#227;. Importante sunt aten&#254;ia, r&#227;bdarea, toleran&#254;a, în&#254;elegerea, atât în “literatur&#227;” cât &#186;i în ce mai vrei tu altceva. Care transcend literatura. Critica literar&#227;, a&#186;a cum o cuno&#186;ti tu de la Potop p&#227;n&#227; la Burgeri &#186;i Mcdonaldsuri, e plictisitoare, mereu neadev&#227;rat&#227;, exterioar&#227; textului, poeziei, stereotip&#227;, rigid&#227;. &#170;i e cam inutil s-o faci, în genere, decât dac&#227; te plictise&#186;ti cumplit &#186;i vrei s&#227; faci pe inteligentul. Literatura, la fel.
Ca s&#227; aib&#227; într-adev&#227;r valabilitate, ea trebuie s&#227; fie un element adiacent poeziei, s&#227; o continue, s&#227; în&#254;eleg ce vrea s&#227; spuna textul respectiv chiar fara sa-l citesc, sa inuiesc prin el, s&#227; se substituie creatiei “literare”.
Pentru a&#186;a ceva, e nevoie de o altfel de critic&#227; literar&#227;, nu cum o cunosti tu.
Eu ma chinui de la o vreme sa critic, comentez, analizez un text, poezie, intr-un mod impresionist dar fara sa mint si sa exagerez, mai mult un fel de exegeza psihologica care sa deconstruiasca exclusiv mesajul poeziei si nu cum il scrie respectivul, cum il scrie sa treaca pe un plan secund, ca ceva accesoriu si frivol.
Important sa fie ce scrie si cat de adevarat e ce scrie cel in cauza. In schimb, noi trecem peste detaliile “minore”, de fapt vitale, importante, viata din spatele textului, singuratatea, dragostea, suferinta, durerea, sentimentul mortii prin care trece autorul-daca trece!- si plonjam direct la “critica literara”(unitatea, structura compozitiei literare, cliseele literare, ornamentatiile metaforice, elementele perimate, lipsite de expresivitate, actualitate, si asa mai departe, etc etc!).
Cumplit de tragic. Iertat fie-mi patetismul excesiv. Eu vreau sa inteleg ce-mi spune domnul poet, doamna poeta, dupa caz, sa ma identific cu ce spune el, ea, dupa caz, sa resping, atunci cand e cazul, sa demasc minciuna, atunci cand e cazul, ceea ce exista subliminal in spatele constructiei textuale, cuvintelor, sau sa fac piruete gratioase pe langa (text!) si tratate despre inadecvarea cuvantului cutare cu altul cutare, despre aliniatul doi mult prea apropiat cu al treilea, despre fonetica depreciativa pe alocuri si tonului putin relaxat, patetic chiar prin alte parti?!
Accesoriu, secundar, dar. Dar principal trebuie sa ma preocupe altceva. Ca si in viata, ca si la scoala, draga Ionut, trebuie depasite unele etape- recte critica literara, literatura!-altfel batem pasul pe loc si alergam “static”.
Eu inca simt ca tu esti prins in “literatura”, te agati de ea cu toata puterea, iti cauti salvarea in ea, nu stiu daca pricepi ce spun aici, sau sunt suficient de lizibil.
“Literatura”, “critica literara”-observi ca pe tot parcursul comentariului le-am scris cu ghilimele!-sunt subordonate conventionalului. Si conventionalul e mincinos. Pentru ca are raspunsuri pregatite la orice intrebare.
Si, in final, concluzionand, spun:inca unul pierdut pentru umanitate, inca unul pierdut in capcana literaturii. Semnul crucii-+.
(“Daca nu ne sesizam evolutia, ajungem o parodie(si nu mai stiu cum continua citatul!”-spunea Gandhi. Citat aproximativ. Ceva de genul.)




Ioana, onorat de semn. Si de “sinceritatea”lui-(sau “autenticitate” e mai potrivit?!). Vorbeam cu cineva, candva(?!)despre credinta in literatura, sa crezi cu adevarat in ceea ce scrii, si despre butaforie. O problema adevarata poate pentru generatia actuala. Eu cred ca esti o poeta “cinstita”, daca nu suna prea ridicol termenul. Si sunt de acord cu ceea ce scrii, in general, cum ti-am mai spus.
Minciuna e detestabila, cu atat mai mult in poezie. Sa scrii despre “imediat” intr-un limbaj propriu, sa nu-ti fie teama sa fii patetic sau chiar penibil uneori, sa “dai” cu tine de pamant, cum spunea cineva, inseamna sa-ti asumi un risc de la bun inceput. Si odata asumat, incepi sa lucrezi la propriile tale legi, sa-ti cauti propriul adevar, eludand schematismul si rigorile trecutului, exhibitiile actualului si asa mai departe.
Suferi, totodata, involuntar, un transplant ontologic.

Eu, dimpotriva, cred ca e mai transparent acum. Si de abia acuma incepe sa scrie. Inainte literaturiza si filosofa aiurea.
Desi Florin pare un tip livresc si artificial de multe ori, cu ceea ce scrie acum cred ca se apropie de o coerenta si o estetica limpede, curata, lipsita de exagerari si lamentatii expresioniste!-Komartin ar fi scris in 5 pagini un astfel de poem, ar fi dramatizat orice amanunt pana la paroxism-Florin, in schimb, scrie atat cat trebuie, si uneori ii reuseste.
Ceea ce e un lucru laudabil.