iubita ta ascultă santana

Pentru că nu am fost în stare să fac un copil – deși \"a fi în stare\" nu are nici o legătură cu \"a voi\" – am început să îmi vărs pornirile materne asupra capacelor. Capacele sticlelor de suc. Capacele sticlelor de bere. Capacele borcanelor de maioneză. Capacele de canal. Și, nu, nu în ultimul rând, capacele butoaielor. Le colecționez pe toate într-o cameră ascunsă în care ar fi trebuit să stea mulți pantofi. Eu abia dacă am drumuri. De aici și inutilitatea pantofilor. A aripilor, implicit. Le lustruiesc, le-arunc câte o respirare pe chip, le așez în structuri complexe, concave, parabolele mele – capacele mele. Suratele lor mai îmbătrânite, dopurile, locuiesc în sertarul de la bucătărie. Așadar, mie nu îmi curge nimic pe dinafară. Nimic nu transpare, nimic nu se dizolvă și, mai ales, mie nimic nu mi se strică. Nimic nu-mi miroase și nu miros a nimic. Nu am inconștiența și bucuria amestecului. Oricărei amenințări îi corespunde un capac. E de ajuns să îl înfiletez pe gâtul unei idei noi și năzdrăvane și … gata ! Am sufocat-o. Cred că fiecare ar trebui să poarte cu sine un capac. Nu doar căzile și sticlele, nu doar butoaiele și borcanele. Ci și cascadele. Mai ales, cascadele. * ce ne-am mai distrat am pus piedică rotirii s-a oprit cafeaua din picurat în filtru iar esca a rămas cu gura deschisă lipită de ecran ca-ntr-un acvariu dinspre ceasuri se scurgeau niște centimetri lenoși de secunde iar elefantul stă elegant cu piciorul ridicat amenințător asupra furnicii fără să o strivească am încremenit totul am împiedicat timpul ce ne-am mai distrat ne-am costumat în părinți și-n copiii lor nevrednici ne-am reparat ghetele și șoselele am peticit totul cu însăși pielea noastră am luat-o de la capăt ne-am reinventat amprentele de data asta vom fi fericiți (în acest moment al întâmplării, cititorul este somat să vadă un carusel fiindcă fericirea, în filme, e însoțită, dacă nu de imaginea unui carusel, măcar de ideea unui galop, dez-cremenit) * acest fruct interzis își arată colții va mușca el din mine nu eu din el mă ascund românește în țambal și gâdil de acolo subsuorile cuvântului nu mă iubește nimeni nu nu așa cum o faci tu am întins o gumă să văd cât pot să amân o oră de la un capăt la altul al cilindrului să înțelegi că din nefericire eu trăiesc numai într-o cameră din ea scriu din ea transmit către tine semnale tobograme lumini comete respirări și uneori regrete dacă încerc să ies mă urmărește un duh cu melodia lui de agățat suflete deduc un adevăr sărat dintr-o dulce minciună mă dezlipesc amical de pereți desigur diseară îmi voi băga iar mâinile printre crăpăturile lor iubita ta ascultă santana mă urc într-un copac până la etajul trei o văd ea închide ochii are doar un tricou lălâu și brațele ei au formă de tu mi-e milă de ea ating cu degetele fereastra o iubesc în locul tău prin tine uneori scoți pe mânecă un cuvânt care mă paralizează zici Foc și ard zici Apă și curg zici Pod și m-arcuiesc cu palmele mal nu mă iubește nimeni nu nu așa cum o faci tu un călugăr e ochiul tău stâng o curvă deplină e pleoapa ta dreaptă adică în lumina vederii ești atât de uman încât dumnezeu îți va găsi mereu o scuză am parcat pe locul tău înjură-mă îngere dar lasă-mă-n copac la etajul trei acolo unde iubita ta surdă ascultă santana * adrian mi-a dat aseară o idee zice mă noi suntem două faxuri paralele scoatem limbile unul la altul limbile noastre de hârtie pline de vești zic adrian asta nu e o idee e o fantezie de-a ta suntem xeroxuri prietene clone și duracel asta suntem adrian a tăcut din spatele lui creștea un cântec cu tâlc