mă chinuie foamea unei iubiri neîmplinite
ce așteaptă-n penumbră de lume ascunsă
apare uneori în ochii tăi
e o licărire verzuie mai aprinsă
o scânteie ce tălpile-mi aprinde
as vrea să fug spre
Viața se dezvăluie
Trecerea timpului devine irelevantă
Conștiința colectivă din care fac parte
Ajunge la maturitate
Și roadele ei salvează pământul,
Iluzia morții se pierde în
În seara aceea păreai oarecum altul, aveai chipul tăcut, ochii mai triști ca altă dată. Îti simțeam sufletul greu și nu știam cum să-ți spun "sunt aici!"
Simțeam că mă privești, dar știam că nu mă
Aveam un pix fermecat, era de un albastru deschis, transparent cu bule mici, ce imitau parcă apa minerală deja turnată în pahar, mai puțin agitată. La capăt erau pene pufoase de lebădă, colorate tot
învăț cum să-mi iubesc tălpile ce se plimbă pe meleaguri noi,
învăț să-mi iubesc glasul ce cântă note neatinse până acum,
învăț să-mi ascult inima ce slugă a minții nu mai e,
învăț să mă iubesc
când poezia va muri
apocalipsa sufletului va erupe în fiecare dintre noi,
ființa mea făcută din versuri
se va-ncâlci în analfabetismul contemporan
hrana de zi cu zi va lipsi de pe rafturile
Vreau să plec acolo unde se termină cărările
acolo unde pot să ating cerul,
umbra unui stejar crescut din bătrânime
să-mi fie loc de casă și ramurile lui să-mi fie acoperiș,
liniștea să-mi fie
Palmele-mi respiră muzică
Și-apoi cântă pe o foaie albă pură
Cuvinte mari și mici, ce sună lin și curat,
Sufletu-mi e plin de proză neinterpretată,
Așteaptă un semn de la dirijor
Dar nimic!
atunci când simt că exist
neființa plutește la un pas de mine
mă mai gândesc la tine uneori,
dar știu că e doar un joc al minții plictiste
și tu dispari în zori apoi,
rămâne doar momentul de
Sufletu-mi e un copac
Cu dese ramuri și-ncâlcite
Ce văd lumina mai opac
De mari furtuni fiind zdrobite,
Inima-mi e un izvor
Ce din iubire izvorăște
Curge lin și mai cu dor
Când la
Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe
Ceața se așterne pe câmpia umedă
Florile respiră greu
Frunzele mângâie lin cerul,
Păsările își iau zborul
În căutare de ceva nou, mai curat,
Eu stau și privesc,
Cu mintea limpede și ochii
să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des
unde e greu să ajungi,
pomegranade dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop
Tu ești lumina ce nu apune
Ești floarea ce sărută cerul
Cu ochi blajini ce vor a spune
Că mie vrei să-mi dai eterul,
Tu ești pământul ce nu cere
Doar dai și dai din belșug
Până ce sămânța
CH