Numai singurătatea
știe gustul îmbrațisării,
numai noaptea știe
cît de luminoasă poate fi
ziua, în care,
totul tinde să se transforme
în infinit, în simple cuvinte
ce mă sugrumă,
se
Marea albastra
sapa ruine in mine.
Al meu e sufletul?
Sau e strain?
Crepusculi de lumina ma mingiie,
amurgul tirziu ma sfisie,
pescarii numara valurile,
iar valurile
costruiesc
Venite parcă de nicăieri,
sunete angelice,
culori și forme deosebite
au acoperit-o,
au făcut-o
să trăiască
senzații infinite:
de la admirație pînă la extaz.
A fost însăși inima...
Nuanțe de
Minune ești!
Sună clopotul vieții.
Un vînt singuratic
iși șterge lacrimile pe geam.
Și plouă din nou.
Durerea din inimă
e mai puternică decît mine,
decît celulele mele,
pe care le
Degeaba
mă izbesc
cu fruntea
de gratiile solide
și înalte,
pînă cînd îmi năvălește
sîngele
pe nas și pe gură.
După o vreme,
cușca va rămîne goală...
Alerg spre asfințit...
Plec,
mereu
pămîntule,
iubirea
e poate doar
o amintire
a unei lumi uitate,
care ne ucide
în fiecare zi,
lăsîndu-ne liberi,
suspendați în abis.
Rămîn doar amintirile,
despre tine,
iubite!
Mi-e sete de tine,iubite,
de ploaie și de labirint!
Ajutor!Ajutor!
Þipă celulele moarte!
Se usucă sîngele și plasma densă!
Mor muște izbite de părete!
Prea e îngust spațiul-
murim pînă la urmă
Cireși înfloreau
coborind pe pamint.
Erupeau cu alb,
invadind orasul.
Ciresi imbratisau
cu ramuri june
bulevarde, poteci,
cimitire aglomerate.
Tot ce a fost dur si opac
s-a
Ce minune!
Se mai păsrează și astăzi
mori de vînt!
Mori de vînt ne tot macină viața!
Mori de vînt nu mai îmbătrînesc!
E dureroasă
nostalgia lor mută
pentru clipele
pe care ni le
Ai fost pictor,
dar nu ai știut
să-mi pictezi chipul,
atunci cînd duceam lipsă
de culoare.
Pensula ta
nu a proiectat raze,
care să aducă lumina,
care ar fi putut alina
sufletul
Clipa incoloră
sună ca buciumul,
melodioasă,
dureroasă mereu.
Ochiul cosmic-
mă privește
ca pe un mister nepătruns.
Otrava efemerității-
distruge
celulă cu celulă,
tot ce a fost sublim și
Strig
cînd mă-nvelesc cu pietre
cînd stînci abrupte
vor să-mi cadă peste trup,
Să nu mai pot simți
cum încolțește-n mine
sămînța-dînd naștere
firului de iarbă,rătăcit,
roșu-ca sîngele
Mine
să pătrunzi
visul albastru,
marea verde
întunericul alb,
pădurea galbenă,
iubirea neagră!
E doar un
vis
ce se transformă în
cutie rotundă...
Și mă întreb
de ce mi se mai
Am simțit noaptea:
suavă,tristă,iubită.
Am trecut prin lume:albă,roșie,neagră.
Interesant:
cît ne mai trebuie
ca să vedem singurătatea?
Vreau să te simt aproape,
vreau să trec mai
Zboară fluturi
în abisuri,
departe de tine!
Poate vor să se întreacă
cu particulele cele mai mici
din aerul pietrificat?
Îngerul meu plînge
cu lacrimi albe,
ce în cădere
frîng aripioarele
Să uit
tot ce a fost,
toate versurile,
care curg și curg!
Vreau
sa muțească tăcerea,
care vorbește în fiecare zi.
Să-mi scot solzii,
ce mi-au încolțit
și care mă apasă,
Să mă iau si
să
Cimitir-banal loc de veci.
Privesc moartea,
îmbrăcată în costum de zînă.
Rătăcesc pe străzi,
căutînd ultima speranță.
Realizez că neființa e
o fantomă seducătoare.
Vreau să zbor,
fiindcă mă
Ninge cu secunde aurii
de ziua ta
și soarele te-mbrățișează
ca în prima zi!
Te naști din nou,
în fiecare an,de ziua ta.
Surpriză!
Iată:culorile vii,
vibrații de iubire ce
Sărut vîntul
ce mă găsește
în beznă și lumină,
sub rădăcini de stele
și trunchiuri de copaci,
căci vijelind el plînge-amarnic,
numai că lacrimile curg din ochii mei.
Ce zi
Ce etern trebuie să fie
universul
pentru a omorî în fiecare clipă
milioane de priviri efemere!
Ce aripi lungi trebuie să aibă
pescărușii
pentru a îmbrățișa,ca niște nebuni,valurile!
Ce
Prin porii pielii
trec corăbii spre porturi,
plecarea lor-durere amară.
Am înțeles:
a crescut oceanul în mine!
Acum toate celulele sunt numai apă,
oasele mele-numai corali.
Aud cum șoptește
CS