Poezie
Satul Ploii
3 min lectură·
Mediu
în satul în care m-am născut ploua în fiecare zi
străbunii au trăit zile în șir cadența picăturilor de ploaie
bunicii aveau cizmele rînduite pe prispă
și ploaia venea în fiecare zi
șuvoaiele curgeau la vale
cîmpia era numai apă
și i-au zis Satul Ploii
preotul se ruga sa iasă soarele
dar toți preoții au trecut la Domnul fără să vadă minunea
și casele s-au făcut gri
oamenii s-au făcut cenușii
tot așteptînd o rază
bătrînul satului trecuse de o sută de ani
trăind legenda că
nu va muri decît în ziua cînd va veni soarele
șiruri de copii cu cizmulițe și pelerine
mergeau la școală
pe drum băltoacele erau tăiate de-a dreptul
pe neașteptate venea un nor negru
și ploaia curgea deasă și rece
cîteodată ore întregi neîntreruptă
dimineață de martie friguroasă
un călugăr cu umerii ascuțiți
și barbă deasă intră în satul ploii
cu bocancii plini de noroi
încearcă să întrebe la porți
unde se află mănăstirea
să facă o închinăciune
copacii putreziți nu mai aveau rod
curțile erau pustii
gardurile și porțile coșcovite înnegreau totul
oamenii sub pelerinele de ploaie își tîrau animalele ude
doar bătrînul satului ridică palma în sus
fără nici un cuvînt îi arătă mănăstirea
icoana Maicii Domnului și a Mîntuitorului
erau umbrite de pîlpîirea candelelor
împrejur pace
chiar la intrarea în mănăstire
copila cu ochi mari albaștri
îmbrăcată într-o mînecă dintr-o rasă veche
o umbră pitită sub masa de la lumînări
privește în sus la omul înalt
călugărul face o metanie
îngenunchează în fața altarului
și se roagă pentru zile bune în Domnul
astăzi este ziua lui
împlinește 36 de ani din care 20 botezat în călugărie
liniștea nu e tulburată decît de vîntul
care mai intră prin crăpăturile pereților de lemn
și orele trec în tihnă
el înalță rugă de mîntuire
și afară ploaia se oprește brusc
din umbrele cerului
norii grei cenușii dezvelesc
firav o urmă de rază
călugărul se roagă pentru strămoși
și razele se întind din ce în ce mai tare
cu o cruce mare în dreptul inimii
se ridică din genunchi și mulțumește
liniștit se îndreaptă spre ușa mănăstirii
iar afară soarele strălucește cald în tot rotundul perfect
scoate din traistă o bucată de pîine
și i-o dă fetiței cu ochi din cer
o ia de mînă și pleacă cu ea pe Cale
ieșiți la porți
oamenii se închină
ca o umbră
el trece binecuvîntînd satul și oamenii
pe banca din curte
bătrînul satului închide ochii spre soare
053804
0
FD