Cristina-Monica Moldoveanu

Bună seara, Irinel, sper să îmi fie cu iertare că am îmbrăcat haină preoțească doar virtual, imaginar, și numele tău mi s-a părut că se potrivește, nu am vrut să te superi. Corectasem deja cele câteva cuvinte, nu am găsit decât trei, tu mai semnalezi unul, poate îl voi găsi și pe acela. Mulțumesc pentru lectură. Acest personaj al meu e pozitiv, nu negativ.

Da, este vorba despre mine, este autobiografic/memorii, dar nu prea îmi place ca text literar. Aș fi vrut să o șterg, dar mă tem că aș pierde nivelul de ”steluțar”. Am observat că, din nefericire, aproape întreaga literatură este ”neagră”, tristă, întunecată, pesimistă, chiar de groază sau angoasă - vezi orice mare romancier. Probabil pentru că numai așa impresionează, lasă o urmă. Am mai observat că numai biografiile/memoriile sunt mai luminoase, oricât ar fi de triste sau tragice. Realitatea netrucată este mult mai ușor de citit și nu rănește cu adevărat. Mulțumesc, Irinel, dar nu era nevoie de steluță.

Da, corect, mulțumesc Stănică. Am scris mai mult cu gândul la un fel de exercițiu de scriere, fragmente de memorii fiind.

Adevărat a înviat! Mulțumesc pentru comentarii Irinel, Miclăuș și Elena!

... porunca era

Sărbători de Paști cu bucurie și gând bun! Frumos poem, Ottilia!

Irinel, e bun haiku-ul tău, dar nu e aici spațiu de discutat alte poeme. Mie îmi place, lasă spațiu pentru meditație.

Intervin și eu - din perspectiva modernă a haiku-ului nu se acceptă drept haiku trei versuri fără legătură aparentă între ele - ca să fie haiku ar trebui ceva de genul:

cireș înflorit -
puritate și sânge
printre haiku-uri

dar mă nedumirește ”puritate și sânge”, e o metaforă ce nu prea merge în lumea haikuului. Ar trebui ceva concret, cum ar fi ”culoarea sângelui”. Nu e absolut necesar să fie 5-7-5 silabe, ci pe aproape. Deci cam așa ceva - sunt multe variante.

cireș înflorit -
către soare-răsare
neaua sângerează

legea

Emilian, Irinel, Sorin, mulțumesc pentru popasul de lectură și pentru aprecieri.

Mulțumesc, Viorel și Irinel. Aveți dreptate, cerdacul e cuvântul cheie - și, profitând de o temă impusă la un concurs de haiku, am făcut o plimbare în trecut, pe vremea când eram copil în casa bătrânească a bunicilor.

Trei senryu-uri interesante, bine aduse din condei. Tocmai citeam despre lista lui Leporello, servitorul lui Don Giovanni din opera cu același nume de Mozart, după libretul lui Lorenzo da Ponte - o surpriză frumoasă!

E frumos, am citit cu plăcere, este copilăresc și pur și seamănă cu ceea ce visam sau citeam când eram copil, uneori. Un fel de poveste.

Bună seara, doamna Enea. Apreciez prezența dvs. și rezonanța emoțională a acestui poem. Cuvintele vin și pleacă, suntem rozete vii sau roze ale (cu)vântului.

Poezia e frumoasă chiar dacă e formată din două părți. Este ușor de citit și invită la meditație, lasă o impresie de ceva cunoscut de toți. Mijă - nu cunoșteam cuvântul, eu știam mijoarcă. Soreancă se înțelege ce este.

Un text despre dezamăgire, rupere a vrăjii, durere și expresia ei paradoxală. Este destul de trist sau dur, dar mi se pare că te caracterizează. Las și eu semn de lectură și prezență. Un cântec vechi de 51 de ani - acum omenirea e în contact direct și simplu cu sunetul de acum 50-80 ani - despre întrebări, care mie mi-a plăcut odinioară:
https://www.youtube.com/watch?v=GEstgTAXyec
Ambiguă e doar ideea renunțării la frumusețe pentru că nu hrănește gloria - dar noi nu avem nevoie de glorie, nu-i așa?

Unii așa spun, cred că se știe, că artistul e un meșteșugar ratat... Când vedem atâtea minuni, cum ar fi acuarele hiperexacte, picturi în genul anumitor pictori mari sau portrete minuțioase ca niște poze HD rapid executate, sau ouă perfect încondeiate - spunem: este artă? Nu, răspundem tot noi, arta are ceva în plus, sau în minus - arta are mici defecte, nu e stas și nicidecum perfectă, iar artistul - și în poezie la fel - are un stil tocmai prin defectele sale. Aceasta e cumva în contra poeziei tale, fiindcă oamenii simpli caută meșteșugul și rutina, nu arta cultă, adică arta pe care și roboții o pot face, în timp ce artiștii sunt umani prin defectele artei lor - dar până unde? Există o limită a bunului simț.

Deci, domnule Bogdan, bine că știu că sunteți instruit în primul ajutor să apelez la dvs. în caz de sufocare (ce nu face parte din experiența mea, dar poate îmi cade vreo cărămidă în cap și dvs. veți fi singurul care o va da deoparte). Cred că mă pot baza pe asta. Altminteri mă distrează puțin lipsa dvs. de rezonare cu starea mea, cum s-a mai întâmplat nu de mult, când ați spus că nu știați că sunt ”spirituală” și că pot vedea etimologia damigenei - și eu m-am distrat puțin, căci nici nu mă gândisem defel la dvs.! Acum e la fel. Nu are niciun sens să enumerați ”umori” ale mele - eu niciodată nu m-am gândit în mod agresiv la dvs. și la nimeni altcineva, nici aici pe site, nici altundeva - mă tem că sunt exact OM în sensul în care îi recunoașteți pe alții și am fost mereu la fel, chiar dacă mă laud pe mine și contest ce e fals. Este de-a dreptul incredibil stimate Bogdan, că vi se pare că cineva vă periclitează (cum?) libertatea de a ”spune” că nu ați rezonat cu ceva - e normal că nu rezonați, fiindcă rațiunea și simțirea fiecărui om sunt personale, cum accentuați dvs., deci nu aveți dvs. - nu știu de ce - libertatea de a gândi obiectiv sau de a rezona, dincolo de subiectivisme.

Domnule Pașa, mulțumesc sincer pentru observarea cacofoniei, de obicei nu le văd, dar nici nu le nimeresc în acest mod. Voi modifica un pic.
Gabriel, textul nu are nicio tangență cu poezia lui Blaga, e mai degrabă un fel de realism magic - ușor mistic, dar nu Blaga, nici pe departe. Nu sunt de acord cu critica dvs. (a pronumelor), eu așa l-am simțit, dar mulțumesc frumos pentru opinie și comentariu.
Liviu, mulțumesc, dar personal cred că nu deranjează cu capetele - inițial era creștetele, dar am modificat. Mă bucură faptul că ai apreciat poezia.

Haralambie aparține hagiografiei, numele pleacă de la un vechi nume grecesc al unui preot din orașul Magneisa, martirizat la bătrânețe (conform wikipedia)și semnifică un om care strălucește, luminează prin har, bucurie, fericire. Aceasta contrastează cu conținutul mundan și murdar al poeziei, care prezintă în mod alegoric și bine dozat antropofagia. Acum, după ce am schițat teorie ca să îmi fie mai ușor, spun că poezia e surprinzătoare, trezește întrebări și sugerează răspunsuri, exprimă o stare sufletească de perplexitate și refuz, am citit cu interes.

Revin. Domnule Geana, dvs. criticați poezia mea cu termeni ambigui, vagi, subiectivi. Aș fi vrut să înțeleg cusurul pe care îl găsiți. Dar nu am cum să ghicesc. Ce e aceea emanciparea ”stării” de copilărie? Cum adică ”subiectivul” dispare? Presupun că vi se pare impersonală - dar uitați că adevărata, marea poezie, tocmai asta face - e neutră și universală. Subiectivul, amănuntul, excepția și nu regula, mor în timp, sugurmate de lipsa de empatie a cititorului. Adevărata poezie - nu spun această poezie, ci în general - este atemporală, adică statuară, independentă față de subiectivisme sau tribulații istorice, legate de loc și timp. Poezia adevărată rezistă în timp tocmai fiindcă ghicește, intuiește, prezintă lecturii ceva viabil, aproape universal. Întotdeauna. Joaca de-a poezia creează o mitologie personală, dar și valabilă pentru toți sau pentru cât mai mulți. Nu prea cred că veți găsi exemple contrare. Sincer, mai e un lucru pe care nu îl înțeleg - ce aveți cu această poezie în particular? Este jignită concepția dvs. estetică? Ați comentat ca și cum regretați că textul meu a primit trei steluțe - dar poate că acei poeți au găsit ceva frumos în textul meu, deci ce vă deranjează? Vreți să impuneți în sens tiranic ideile dvs.? Vreți ca toți să fie la fel cu dvs.?