Cristina-Monica Moldoveanu

Sunt de acord cu interpretarea ta, Mădălina.
Sunt de acord cu îndepărtarea lui "sau", care era acolo pentru a fi în asonanță cu "și" din versul următor.
Dar, dacă mă gândesc bine, acest text care se bazează și pe aliterații, ar avea de câștigat dacă elimin "sau" din versul doi. Va rămâne bătaia pe consoane P-P-T-T. Mă mai gândesc dacă îl elimin.

Cu bucurie aflu Mădălina că acest mic text te-a impresionat.
Mulțumesc pentru lectura atentă și rescriere. Desigur, îl voi lăsa în forma inițială. Varianta ta îmi place mult, dar nu este ceea ce doream să transmit. Recunosc că mușcata este în plus pe lângă cactus, însă, fiind un text personal, nu am dorit să creez o identitate subînțeleasă între personaj și cactusul din casă...dacă aș spune "doar un cactus" ar rezulta indirect că "ea" seamănă cu un cactus, ceea ce e frumos spus poetic, dar nu este ideea mea inițială.
Încă o dată, mulțumiri.

Doamna Angela, vă mulțumesc pentru comentariul sensibil și înțelegerea textului meu. Este într-adevăr o incursiune în lumea interioară, cu mai puține referiri la aspectele obiective, exterioare.

Și pentru că am făcut abstracție de erorile Alinei, vă rog să faceți abstracție de erorile ortografice și gramaticale din comentariul de mai sus, cel cu logica și cunoașterea. Le văd, dar m-am grăbit, și din diverse motive am dormit doar trei ore azi noapte, ceea ce la vârsta mea e greu de suportat.

Alina, unde ai învățat că un om nu e cretin dacă în lumea sa lăuntrică este conformist din cap până-n picioare, luând drept bune concluziile existențiale oferite de alții? Oare nu este adevărata logică și cunoaștere un drum intim, personal și oarecum inițiatic? Oare hiperconformismul asumat în exterior nu e doar o mască de autoprotecție și adapatare în societate?
Simplu: în această scriere nu mă refer la măști, ci la adevăruri esențiale despre sine, despre lumea interioară, care apar uneori și în memorialistică.

Stimată doamnă sau domnișoară Alina, am să încerc să trec cu vederea faptul că scrieți cu multe greșeli ortografice ori de punctuație, care în textul meu nu apar. Faptul că am încadrat acest text la proză nu implică faptul că nu este un text personal. Fiind scris la persoana I singular, ați fi putut bănui că este vorba de note de jurnal. Scrise, vă asigur cu deplină sinceritate, lucru care nu implică desigur că ar fi un text bun din punct de vedere literar. Am încadrat textul la proză deoarece am observat că și alte distinse autoare de pe acest site au încadrat la proză texte personale sau la persoana I. Eu, după o activitate de aproape 3 ani pe site, am fost onorată să primesc nivelul 50 de membru obișnuit al siteului, nu am și poate nu voi avea niciodată nivelul 100 de membru consacrat. Eu nu sunt scriitoare, în peste 6 ani de când scriu nu am fost publicată practic defel în această țară și numai o dată în străinătate, cu o singură poezie. (Dacă nu considerăm desigur aparițiile în mediul virtual al internetului).
Sunt doar un om singur și întotdeauna sincer, care a scris mereu cu colțul inimii și printre foarte mari dificultăți financiare sau altele, care au existat întreaga viață.
În acest text nu e vorba de un personaj imaginar cum sugerați dvs., ci de mine însămi, Cristina-Monica Moldoveanu, în două etape de viață, una în adolescența timpurie când citeam într-adevăr autori numeroși, în general autori de valoare incontestabilă, universală, nu ca doamnele pomenite de mine în această scriere. A doua etapă este cea a vârstei mijlocii. Dar am citit și cărțile pe care le numesc mai sus, indecisă, cum spuneți dvs. Poate acesta este singurul defect adevărat al scrierii mele, dintre celelalte enumerate de dvs., dar într-o scriere de tip jurnal astfel de lucruri sunt întâlnite adesea.
Celelalte capete de acuzare enumerate de dvs. nu au susținere. Eu eram într-adevăr o persoană foarte pudică și așa am răams întreaga viață, în momentul în care se petrece scena aceea nevinovată de a mă așeza ca o floare în ghiveci pe pervaz eram încă un copil, influențată de lecturile acelea și eram singură, fără prieteni și abuzată groaznic de părinți brutali (altă pagină posibilă de jurnal). Faptul că eram extrem de gingașă și pudică rezultă din întreaga scriere și modul meu de viață autentic virginal.
Aș vrea doar să citiți încă o dată acuzațiile pe care le aduceți acestui text și veți vedea că sunt nefondate toate. Mai mult decât atât, nu înțeleg de ce mă tratați ca pe un copil mic și lipsit de intelect, legat de mărul pădureț, singurul loc din text unde nu am folosit timpul corect, respectiv viitorul. Trebuia într-adevăr să scriu "mi-era teamă că nu voi găsi", dar, furată de amintitrea limbajului local, specific ardelenesc, din amintirile mele, am greșit. Fapt pentru care vă mulțumesc și voi modifica acea unică eroare din textul meu. Din câte se pare dvs. recurgeți la o doză mare de brutalitate când atacați scriitori amatori obscuri ca mine, numindu-i cretini, dar, repet, priviți încă o dată ce ați scris, veți înțelege poate că nu aveți dreptate. Deoarece am prelungit prea mult acest răspuns aici, nu voi mai explica în detaliu și celelalte aspecte.

Doamna Angela, vă mulțumesc pentru apreciere, lectura sensibilă și nota explicativă.
Este adevărat că și eu întâlnisem expresia mai înainte.
Domnule Tomescu, vă mulțumesc pentru apreciere. Mă amuză ideea cu laptele de bou. Bunicul meu, fie iertat, numea lapte de bou vinul lui din pivniță, fiindcă îl mânca cu zahăr și mămăligă când nu mai era lapte în gospodărie. De asemenea toamna mâncam cu mămăligă și compotul gros de prune, (numit acolo chisăliță), dar nu i se spunea lapte de bou ca prin părțile dvs.! Oricum ambele feluri de mâncare sunt, cred eu, delicioase.

Mulțumesc pentru semnul de lectură Diana, aici, precum în alte poezii ale mele, sunt mai aproape de lumea satului și de rădăcinile mele.

Mulțumesc doamna Angela, ați punctat concis o parte din sentimentele mele!

Mulțumesc Ottilia pentru felul în care punctezi partea mai reușită a poemului meu.

Doamna Angela, mă bucură trecerea dvs. printre versurile mele.
Aveți dreptate că aici am folosit un limbaj simplu, încercând în același timp să creez o umbră de mister în ce privește acest dialog.

Mulțumesc Daniela. Îmi pare bine că ai intuit perfect ceea ce am vrut să transmit prin acest poem.

Din câte știu, fiindcă mi s-a atras atenția, numai verbul "a vrea" la imperfect este conjugat greșit în poezia mea și regret acest lucru.
În ce privește scrisul, nu voi mai scrie. Oricum nu ai dreptate sophie, deoarece scrisul a avut oarecare rost în viața mea. Nefiind publicate pe hârtie greșeli de tipul acesta, nu am lezat pe nimeni. Și oricum nimeni nu ar fi publicat. Iar tu de ce nu ai scris cu diacritice în comentariul de mai sus?
Intenționam să corectez, dar este mai complicat deoarece am nivelul 0 aici.
Totodată am dreptate că nu am avut decât cel mult 2-3 greșeli în toate poeziile mele, deci nu este justificată revolta ta că am scris pe acest site, repet, nu voi mai scrie.
Forma hibridă "vroia" a fost mult timp în uz, dar îmi pare rău că am folosit un fel de arhaism, fiind o persoană de vârstă mijlocie. Este din cauză că am fost izolată forțat, fără nicio greșeală întreaga viață. Gramatica a fost obiectul meu de studiu preferat în școală.
Citește acest articol:

http://www.romlit.ro/vroiam...

Anni-Lorei, apreciez detașarea cu care privești poemul meu, mulțumesc pentru semnul delicat de lectură. Este un anumit fotorealism în această poezie a mea, dar nu am scris multe astfel de poeme. Totuși, pot afirma că există un oarecare hiperrealism în toate poeziile mele, chiar dacă este adesea orientat spre latura emoțională.

Mulțumesc LIM. Între timp am mai modificat puțin textul, sper eu în mai bine.
Ioana, îți mulțumesc pentru semnul de lectură și faptul că mă răsfățați cu steluțe. Textul e în prima lui formă, și poate îl voi lăsa aici așa, în siceritatea lui inițială, care a dus la câteva mici erori.
Cu sinceritate,
Cristina

Mulțumesc Manuela, îmi pare bine că am reușit să îți transmit o parte din emoția și reculegerea meditativă din această poezie.

Cu riscul de a fi alungată de pe agonia, sau ca acest comentariu să ajungă la off topic sau să fie șters, trebuie să spun încă o dată adevărul. Diagnosticul de schizofrenie pe care l-am primit la 21 de ani înseamnă de fapt o condamnare la moarte, fără nicio vină sau greșeală din partea mea. Sunt izolată total și fără bani, sunt obligată la moarte deși nu vreau. E normal că strig. Am fost cu cererea mea peste tot în zadar. Dacă un om e perfect normal, bun și fără greșeli, cum am fost eu din copilărie, este torturat atroce și omorât și toți ceilalți, inclusiv medicii, spun că adevărul trebuie ascuns. Eu cred că este monstruos să ascunzi adevărul când e vorba de crime atât de monstruoase, devii complice la ceva foarte urât. Am studiat în zadar și medicină și psihologie 11 ani. Acum cred că voi înceta să scriu, poeziile mele oricum nu au niciun rost, suferința mea este prea mare, am și multe probleme de sănătate fizic, pe care medici nu le tratează și am sperat în zadar din 1984, aproape 30 de ani în total.

Este adevărat că unele sunt mai banale. De fapt acesetea au fost scrise de mine mai întâi în limba engleză într-o formă strictă : 15 cuvinte x 15 gânduri. Traducerea mea este liberă, fără prea multe prelucrări. Nu am renunțat la niciuna, nu am adăugat altele mai reușite. (Nivelul 0 de acces m-a determinat să modific rar sau deloc poeziile mele aici, dar în realitate le-am mai modificat). Mulțumesc pentru toate comentariile și pentru lectura atentă a poeziilor mele pe acest site.

Mulțumesc pentru semnul de lectură, Diana.
Acest text este încadrat la categoria "gânduri", nu poezie.
Nu am încercat să creez aici poezie, ci umor negru, cu sinceritatea, poate prea brutală, care mă caracterizează.
Toate aceste întrebări și răspunsuri mi s-au întâmplat direct sau indirect de-a lungul vieții, inclusiv ultimele două rânduri, care aduc un plus de cinism întregului. Sau poate sarcasm ar fi termenul mai potrivit. Poate au mai multe înțelesuri...

Mulțumesc pentru apreciere Angela.
Este un text aproape de sufletul meu, un text care spune exact ceea ce spune, nici mai mult nici mai puțin. Uneori realitatea în sine, fără înțelesuri adăugate este exact cum spui tu, un fel de lințoliu, un voal peste dureri mai mari.

Da, cu oarecare jind. Îți mulțumesc pentru popas și apreciere Ottilia.