Ferestre și inimi

Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat-Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnișoare” de Anișoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică și delicată, cum eram și eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-și simțurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreți ori vreun fel de voyeuri în apropiere. Fata aceea trăia un moment de bucurie simplă, gândeam eu, o clipă în care copilul din trupul ei de femeie se trezea din nou în viața ei singuratică. Atunci m-am hotărât. Mi-am dat jos cămașa de noapte și lenjeria intimă și m-am așezat cu lumina stinsă și urechile ciulite pe pervazul ferestrei deschise în dormitorul meu de la țară, pe o uliță întunecată și pustie, rar călcată de vreun picior de om după ora mulsului. Era târziu în noapte, se răcorise de-a binelea, ieșiseră toate stelele pe cerul curat și copacii foșneau cu mireasma miezului de vară. Simțeam că nu mai eram oprimată de propriul meu trup cu care nu prea mă împăcam în viața de zi cu zi, fiind greoaie și neîndemânatică. Era ca și cum îmi lăsasem trupul deoparte, trăiam un fel de eliberare dintr-o închisoare care nu îmi plăcea. Ședeam pe fereastra cu jaluzele exterioare din lemn vopsite verde, de obicei deschise doar când eram eu musafir acolo. Ascultam zgomotele nopții, cu grijă să mă ascund dacă ar fi trecut cineva pe acolo. Era fereastra aventurilor mele, fiindcă de mai multe ori sărisem din casă afară pe ascuns, să nu mă știe bunicii dacă doream să merg la noi la vie să culeg flori de câmp sau să citesc vreo carte în iarba mătăsoasă. Ei nu puteau fi de acord cu escapadele mele, fiindcă nu se cădea ca o fată singură să fie văzută umblând teleleu în câmp, într-un loc în care astfel de plăceri sunt considerate în afara normei sociale. Dar, Doamne, unde altundeva puteam să mă bucur și eu de ploaia de lumină, de aerul curat și frumusețea naturii, dacă nu acolo? În oraș nu se cădea să merg singură în parc. În jurul satului era un imens parc natural și nu se cădea nici acolo, dacă nu mergeam cu vreo treabă oarecare. Aveam o mare dragoste de natură, singura mea mare iubire, și eram o fată timidă și singuratică, ocolită de băieți, care erau atrași mai mult de fetele mai zgomotoase și mai suple, care știau să fie „de gașcă”. Eu în schimb citeam, autor după autor sau carte după carte, scriam poezii și descrieri de natură. În noaptea aceea stăteam pe pervaz și eram fericită. Nu îmi ofeream trupul nopții, noaptea se oferea mie. Era vremea tandră și mlădioasă a tinereții în care fiecare ploaie era un miracol trăit trup și suflet. Eram o ființă care se ascundea de arșița soarelui, pășind cât mai mult pe zona de umbră a cărărilor. Soarele mă orbea și îmi storcea vlaga, umbra mă alina dulce, ploile îmi dăruiau viață nouă. Într-o zi am mers la fân în câmp cu bunica, cum mergeam de multe ori. Singurul lucru de care mă temeam era că nu voi găsi vreun măr pădureț în câmp, să mă odihnesc la umbră după muncă. Bunica suferea de inimă încă de atunci, urca greu drumul de căruțe prăfuit, în timp ce mie îmi era ușor și mă opream să o aștept din când în când. Atunci am simțit miracolul lăsat de Dumnezeu pentru oameni ca mine să îl soarbă prin toți porii, nu doar cu ochii. Un cer atât de limpede de parcă alunecase pe umerii mei și ai bunicii, o povară lipită de firul prea îndrăzneț al ierbii. Dar atât de albastru cum nu mai văzusem decât în ochii unui băiat pe care îl admiram mult și care suferea și el de inimă. Iată cum inima mea a devenit albastră, a căpătat tentă de blues șoptit tainic. După mult timp, nici mie nu îmi vine să cred că am fost martora unei culori atât de vii și pure deasupra creștetului meu, fără nicio fereastră între mine și cer. Au mai trecut ani încă pe-atâția din câți aveam atunci. Mă mutasem de curând, la vârsta de 35 de ani, un adevărat prag psihologic în viața multora, într-un apartament cumpărat din banii moșteniți de la tata, mort timpuriu tot din cauza inimii. Ferestrele erau orientate spre răsărit, dar nu era destulă lumină, așa cum visasem eu să am parte în casa mea. Aveam o sete imensă de lumină și de data aceasta nu mai renășteam cu fiecare ploaie, ci odată cu înseninarea și raza curată a soarelui sau a stelelor. Atunci s-a întâmplat un alt miracol în viața mea, primul curcubeu. Îmi aminteam că tata vedea curcubeiele deasupra lacului de lângă satul nostru, îmi aminteam că eu nu aveam darul să le văd când întorceam capul după ele atunci când spunea tata. Știam că există doar din cărți, deci mă îndoiam de existența lor. Ajunsesem la vârsta de mijloc fără să fi văzut unul. Acel prim curcubeu a fost mai puternic decât multe poduri omenești clădite din vise. Tata fusese inginer de drumuri și poduri. În ultimii ani ai vieții umbla cu o biblie micuță în buzunar. Eu abia acum începusem să citesc Biblia mai pe îndelete. Domnul spune: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi și cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam și de-a pururi, pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ”. În ziua aceea curcubeul meu a durat multe minute, era o boltă de culoare vie acoperind tot cerul ferestrei. M-am gândit la inimile tatei, bunicii, băiatului tânăr și frumos, toate trei acum în neființă. Acum știu ce înseamnă o fereastră, chiar atunci când omul e singur. Acum știu că nu voi mai revedea cerul acela sublim de albastru, ochii aceia albastru întunecat și nici primul meu curcubeu, ca o minune apărută din senin. Gândesc la fel cum am citit pe o carte poștală cu un curcubeu, „acum cred că acolo există unicorni (Shakespeare)”. Și toate cărțile recitite s-au deschis din nou ca niște ferestre.