Ploaie de septembrie

Plouă. Plouă greu cu tunete și fulgere ce-și trimit acordurile macabre până-n străfundurile ființei mele. Plouă cu picături mari si dense de caldarâm în ritm de pași singuratici... Zeci de perechi de ochi mă-ngheață și nu mai realizez dacă trăiesc sau nu, ori dacă visez și mă voi trezi vreodată din acest coșmar al scurgerii timpului.Mi-e frig pe dinăuntru, și vântul, bătrân călător, mi-adună umbrele simțămintelor în cotloane întunecate din labirintul amețitor al sufletului meu. Cu fiecare pas mă îndepărtez de mine, evadez din maldărul cenușiu al frunzelor rupte dintr-un vechi caiet de însemnări al timpului trecut. Septembrie...ohh,aceeași toamnă pe care, în zborul lor, cocorii o dezmierdeau în lumina trecuților ani. Cine și-ar fi putut închipui că moartea unei clipe dă alteia viață, că un vis răvășit aduce după sine speranță?Dar e toamnă, când vise se-mpletesc în ochi gingași ce privesc, triști, frunzele de pe caldarâm. Un zbor uitat de pasăre își duce povara aripilor spre cer; de acolo de sus, îmbrățișând cu un jalnic strgăt de adio pământul. Se ascunde toamna în noi și suflu ei ne îneacă inima cu aduceri aminte. Un pas domol răscolește toamna din frunzele căzute și un glas abia șoptit suspină:\"septembrie\". O lacrimă se prelinge pe bărbie, alături de cea cu care plânge cerul. Mi-am permis să visez în înserarea unei toamne ca aceasta, ca alta care-i chiar în sufletul meu. Totdeauna visez toamna cu ochii deschiși, și mă gândesc că un strop, o frunză de visare în oceanul acesta de griji, nu-i mult, dar așa puțin cum este, ajunge la suflet.