cand marea poezie e cea nescrisa,
nu-mi atinge sufletul
ce dogoreste inchis intr-o nuca,
ma mistui mustind de flacari
sub coaja ce respira racoare.
nu-mi topi mugurii de sange
aninati de
trupul mi-e tolanit in caliciul noptii,
gandurile mi-s inhumate in polenul de stele
si le-ascult reverberatia trista ce se stinge incet
lasand ca aripa moale a visului sa-mi poposeasca la
valurile inspumate,
zglobii se imbujoreaza
ca muribunzii cuprinsi de febra
ce sclipesc de prospetime inainte de a-si da duhul,
abandonandu-si in refluxul lor
umbra unui suras.
cand
nu intorc capul,
trecutul imi infige in spate mii de ochi
cu care sa te privesc.
pleoapele ce cresc in umbra-mi,
cad,
si desfrunzita de atatia ieri orbi,
ma surprind zambind ca tine...
si
iti ridici pleoapa grea
si ea, se loveste de sufletul meu
in care lacrima ta nu mai incape...
si nu mai doare inima-mi faramitata in palma,
in pulbere fina de sticla.
si nu mai doare soapta
musc lacom din luna rumenita,
cuib al meu
unde tremuram ca un boboc de roua
ratacit de vant in causul noptii,
si din firele-i imi impletesc
semn presat in cutele sufletului
citit de degetele
artistul mut,
ghemuit in scorbura tacerii,
cu lumini vibrand in varfurile degetelor,
imi picteaza obrajii de scrum
si cheama cu suflarea ce-i cantec
cardurile de nori
sa-mi fie leagan in
e doar parere,
ca tu, ca un brat smuls,
rasucit in propria-ti durere,
ca o aripa oarba,
vei sfasia cerul fara mine
si din privire iti va rasari un lan de curcubee.
e doar parere,
ca eu,
acele de ploaie imi despica departarea,
si frunzele curg-rauri de miere,
si mi te apropii in fosnetul de gene,
privind in ochiul toamnei,
ecou al sufletului meu.
rasaritul, un graunte de jar
dealuri cafenii cu ciorchini de macese
atarnand ca niste medalioane insangerate,
inabusiti-mi iute strigatul
in faldurile voastre triste.
din rana voastra,
dealuri, se inalta o pana de
simt abisul crescand,
il simt inaltandu-se,
sagetand in ochiul tau gri-albastru.
ma privesti,
si vrei sa-ti invelesti sufletul cu pielea mea subtire.
cobor,
in linistea albastrelelor
plang si rad cu alti ochi,
pipai scoarta unui ochi strain,
cautand limpezimi de ape,
in tampla-mi,un zambet uscat isi striga miezul
si-un pumn strans il vreau inflorit.
nu mai sunt EU...
ma
sunt floarea-soarelui,
mereu cu fata catre tine,
mi-s ochii plecati?!!
zambesc...pamantului
care-mi tremura in priviri.
ce dulce umilinta...
sunt floarea-soarelui,
mereu cu fata catre
tristul meu copac,
in toamna asta,
plangi cu perdeaua-ti de crengi peste mine.
pumnul meu-chihlimbar aprins
(suflet invelit in frunze si secundele nu se mai zbat)
va inflori in primavara,
cand
si umbra mea esti tu...
cand tacerea se pierde printre gutui
nici norul nu mai striga,
nici mana nu mai tremura,
cu sufletul prins de-un nor
alerg spre umbra mea
si-n brate nu tin decat o
pe cer, un ghem de jar incins
revarsa ace de lumina...
cu capul in palme sprijinit
de la fereastra privesc uimita
cum toamna,
valurile de ceara spre-un dans le indeamna.
inchid ochii...plutiri
Cad ca intr-o ploaie de ingeri carunti,
Aripi frante inainte de-a fi zburat.
Cu ochii umbriti de falduri
Te privesc si nu te vad...
Mi-a zambetul o zbatere tot mai grea de aripi
Si simt cum
Ma desfac, ma desprind de tine,
Asfintit, ce-aprinzi copacii!
Palma mea ce-a vrut sa te vindece
Zace stinsa sub un genunchi de nisip.
Ma desfac, ma revars dincolo de tine,
Asfintit-lacrima de
plang cu fluturi de catifea
ce=si iau zborul spre mainile tale
ii cuprinzi, le simti visarea?
si curg fluturii
tot mai des
mainile nu-ti mai sunt reci
plangi si tu cu taine de catifea?
dar
CD