Cristina Davidescu

Eram colegi. Amandoi plecasem de ceva vreme de-acasa si simteam ca lasasem niste radacini undeva in urma. Frunze-n vant, ne cautam, fiecare in singuratatile lui, nisipul pe care sa ne odihnim visele.

a dat faliment toate unicatele lui au fost reproduse în serie și vândute la cele mai mici prețuri pe tarabele lumii a așternut cearșafuri albe imense peste rafturi și a închis a plecat

Când muzele îmi băteau la ușă, eu îmi beam cafeaua cu înghițituri mici și tăcute, ca nu cumva să se afle că sunt acasă și nu vreau să deschid. Adevărul e că îmi era lene, mă plictiseam și plictiseala

Zilele trecute mă întreba o colegă dacă nu știu unde ar putea găsi literatură românească publicată pe internet, pentru fetița ei care începuse la școală “analiza literară”. M-am repezit să-i spun de

Hai să ieșim la iarba verde a insulei, Acolo, știi tu, pe promontorii, între înalt și adânc, Eu aduc jumătatea de puzzle cu întrebările, Nu-i nimic dacă tu nu mai ai toate piesele. De băut avem

Fie ca noul an sa ne aduca tuturor belsug in toate, sanatate, inspiratie, fericire, liniste si viata buna! Cei ce n-au avut pana acum, sa primeasca, cei ce n-au stiut pana acum, sa afle, cei care

cealaltă jumătate n-am avut-o niciodată și nici nu știu pe asta cine o umplea cădea pur și simplu și rotunjimea ei se potrivea perfect căușului meu cum era s-o las să se spargă oricum nu mai

Da, sigur, știu că-ți place rochia asta roșie, Imi vine și bine, mă prinde și culoarea Dar ce folos că nici n-apuc bine Să trag după mine poarta mare de fier Că parcă și văd cum se face la

desi desi luna desi luna aluneca desi luna aluneca luminand-o desi luna aluneca luminand o lumanare azi azi nu azi nu sunt azi nu sunt aici maine maine da maine daca maine daca nu maine

De-ar fi să adun, una câte una, In căușul aripii tale Lacrimile Ce n-au mai avut putere să cadă, Ti s-ar face zborul Târâș de șarpe. De-ar fi să înnod, una câte una, In pânza corabiei

din tăcerea adâncurilor s-au născut albatroși selenari picurând ca o rouă dulce pe fructele răscoapte în cuptoarele amurgului murgul galopul nu mai știe dansează pe muzica stelelor alambicate în

Nebunia-mi rânjește în hohot pe geană, Eu plec îndărăt, porumbel călător Plictisit, resemnat, hăituit de o goană A aripii-ntoarse-n copite de nor. Din carnea ta unghia sfâșie, gheară, La poli

Pari a cunoaște In fiecare clipă a cândva-ului Misterul crisalidelor Translucide. Atâta doar Că atunci când știi In ce se vor naște ele Ai senzația Unei risipiri, A unui făt mort. La ce

Doare, și doare prea tare Aripa ce nu mai știe zborul Gândul ce nu mai știe visarea Lacrima ce nu mai știe căderea. Lanțul cu zale din piatră Iși caută ploaia Care să-l spargă In cochilii

Ce-am face dacă, Intr-o clipă de sublim sictir Iubirea și-ar lua Geamantanul cu vise Si s-ar exila Undeva la poli? Am pleca cu toții, cohorte S-o-mpăcăm? S-o înveselim? Am face

Indurerata si intristata familie, Prea cucernice parinte, infiorata si cernita asistenta, In acest moment de jale, cand ne despartim pentru totdeauna de cel care s-a asezat cuminte la Masa

Fantasme cerești și grotești Mă prind într-un zbor translucid Un zbor al ne-aripii Al ne-trupului Al ne-gândului Si mă poartă către celălalt capăt De după vrere Si de dinainte de

Stii, mă gândesc să lăsăm naibii spasmele Cu pretenții de creativitate, Să trăim pur și să trăim simplu, Să spargem limitele dintre noi și noi înșine Dincolo de care am închis, Nici nu mai știm

Te caut prin ecouri de cuvinte Si nu știu de sunt umbră sau lumină, Nu știu dacă-s aducere aminte, Dacă au fost sau dacă or să vină. S-au ferecat cuvintele în luna plină Si-acuma, iată – sunt

Ne plimbam goi Prin Siberia Si ne era bine. Sub tălpi se topea Supusă zăpada Si pașii ni se-ncrustau Adânc în tăcere. Ce muzică divină Tăcerea vibrând In privirile

M-am săturat să-mi dau răspunsuri La întrebări pe care nu mi le-am pus. Poezia aleargă bezmetică Prin beznă, Vodca se amestecă cu fericirea, Fericirea se iubește animalic cu îndoielile Si naște

- Ce-a vrut să spună autorul, oare? Vouă, celor născuți în zodia-n care Nimic nu doare. Mirați-vă citeț și nu icniți De-o fi s-aflați că autorul n-are Decât vreo două, trei nimicnice

Te caut prin ecouri de cuvinte Si nu știu de sunt umbră sau lumină, Nu știu dacă-s aducere aminte, Dacă au fost sau dacă or să vină. S-au ferecat cuvintele în luna plină Si-acuma, iată – sunt

Mă-ntreb, gânditorule, de nu-i un păcat Să știi dinainte, făr’ să fii întrebat. Iți curge prin vene un sânge atent La tot ce numești tu adânc – existent. Si știi - albu-i alb, negru-i noapte,