Cristian Vasiliu

În dimineață aceea, X, după mai bine de patruzeci și cinci de ani s-a născut pentru a două oară. Nu a fost nevoie mai întâi să moară pentru asta, ci doar să se cufunde într-un somn adânc și fără

I Primăvara Se-anunță primăvara cu-n buzdugan de patimi și rații de căldură în tocul de la uși, iar eu, ca niciodată, de frica avalanșei, adulmec pe la colțuri cu palmele căuș; Mă

Mărturisire Cum timpul nu îmi mușcă înfometat din coajă Ci-mi varsă disperarea în suflet ca o vrajă, Mă-nchipui faraonul răpus de nebunie Ce-așteaptă-mbălsămarea și somnul pe vecie, Frumos

Eram mai tânăr de o clipă Și mai voinic decât un munte Când am zărit, ca într-o doară, Un chip suav cum se ascunde, Pe dealuri, sus, lângă izvoară, Și-a dispărut apoi în pripă. N-am zis nimic

Degetele astea înghețate sunt uneltele Cu care îți adun recolta sufletului… Cuvintele ce l-au însămânțat s-au pierdut - Mai bine astfel decât să devină minciuni – În miezul pustiu al unei alte

A fost de atâtea ori toamnă, iarnă, primăvară, vară și apoi iar toamnă în colțul acesta uitat de moarte și de lume încât am început să înțeleg că timpul și spațiul nu sunt atât de intim legate pe cât

Ne-am închis amândoi Într-o cameră goală În care lumina intra Printr-o singură fantă La care nu puteam ajunge. După un timp mi-ai spus Că ți s-a făcut atât de dor De cer încât mă

Scârțâitul Vina accidentului mi-a aparținut în totalitate; sau cel puțină așa mi s-a spus. Din pricina asta primele două zile în spital le-am petrecut făcându-mi propriul rechizitoriu cu asprime.

Prin noaptea neagră ca un hău Adânc, ce-n brațe m-a cuprins, Îi mulțumesc lui Dumnezeu Pentru-al meu suflet neînvins. N-am plâns și n-am strigat deloc În gheara sorții, iar

Să-ți spumege în ghebul hâd puroiu’ Și scabia să-ți înflorească-n șale; Să te îneci în vomă și în bale Și după viermi să scormonești gunoiu’; Să-i clefăi printre zoaie și fecale; Să-ți

I Dacă ieșiți din casă Purtați măști chirurgicale Ocoliți-vă și nu vă priviți în ochi E periculos Dragostea este foarte Contagioasă II Cei lucizi Cei ce iau vitamine cu egoism Și

ce convenabil: e noapte dacă ar fi fost ziuă nu m-ar fi copleșit claustrofobia singurătății ce convenabil: am băut dacă aș fi fost treaz m-aș fi gândit la ea în termeni științifici ce

Ciorapii Pe când eram mai simpli și mai noi, Iar Raiul era mai curat Dumnezeu ne-a purtat În picioare Pe fiecare Dintre noi. După ce ne-am îmbibat Cu toate Umorile Lui, ne-a zvârlit

ne uitam amorțiți de tăceri la pereții murdari pe tavan își țesea plasa neagră stingher un păianjen iar faptul bizar că eram încă goi amândoi îmi părea o cortină de fier ce cădea între

Sunt o stafie ce stârnește teamă și alungată-ntr-o mansardă goală, se rupe si mai cheamă. Nu aude nimic si nimeni stingerea-i domoală sub apăsarea formei de aramă. Mi-e sufletul vegheat de

glandele mele lacrimare secretă acid l-am lăsat să se scurgă pe dinăuntru până când într-o dimineață m-am trezit cu o cavernă în suflet o cavernă în adâncul căreia forfoteau diavoli o

Se mai albesc pe fruntea mea, în cete De vinilin și mucava, regrete: Pe-atunci nu răgușisem la pereții De cârciumă ai morții și ai vieții, Eram hamalul florii de cicoare; Eram din lună, tu