Cristian Stancu

Din toamna asta plină Mai caldă ca oricare Cu vise la lumină Şi personificare Curgeau frunze din tine Curgeau din mine foi De dorul tău de mine De dorul meu de noi.

Priveam Cum lumea se sfârşea Făcând loc alteia Şi nici măcar nu ştiam. Îmbrățişam Prin tine zarea Cu coada din cometă Pierdută-n coada ochiului Şi respiram Prin părul tău

Ce flacără vie ai scos la suprafață Poate mai ales spre surprinderea ta Sau poate Mai ales în direcția mea Pe partea Nordului Pe partea care a înghețat cu anii Crăpând pietrele cu care am

Mi-ai spus că universul e nemărginit atunci când vine vorba despre nimic însă nu vorbeam despre orice nimic. Am văzut prin telescopul James Webb această nemărginire pictată în culoarea ochilor

Poezia ta miroase a pâine proaspătă şi a ploaie din grădină după seceta de vară poezia ta de seară... Versurile tale mângâie cu textura cea mai fină țesuturile întinse şi crăpate încă

Prin aer ai plutit la aripi te-ai lovit şoptit mi-ai povestit cum ai întinerit cum am îmbătrânit cât am iubit ce am grăit ce am greşit ce turbulețe ai avut de ocolit ce minuni ale lumii au

Nu ştiu prin ce formulă ai reuşit să culegi bucăți din lună şi să le lustruieşti cu mâneca fericirii accesibile pe care ai îmbrăcat-o atât de natural pe pielea goală atât de transparentă şi

Căutări ai expediat pe aripi de uragan Pe unde nimeni nu s-a încăpățânat să umble pe furiş printr-o penurie accentuată de forme şi umbre decăzute într-un secol fără şnur la capăt deșirat

sunt spirite neliniștite care trag salve întregi în nesiguranță sau în disperare sunt nopți prelungi cu dimineți reci din care ies idei încununate de insucces avariate de furtuni și valuri

Din valuri au sărit minciuni Spre toți cei care cred în ele Au prinse-n mal deșertăciuni Ascunse-n scoici ca niște perle Și tu asculți și-ți vine-a crede Că norii eu i-am adunat Cu ploaia

m-am trezit speriat după ce am visat că toate fostele iubiri s-au așezat la o cafea pe canapea una chiar a vărsat pe mine ceașca și era rece în mod surprinzător alta mă decupa cu coada

poezia ta e film poezia ta e sunet poezia ta-i lumină prinsă la capătul funiei posibil de ștreang posibil de parâma galionului sau de ancoră antică nu știe timpul ce știe scoica din marea

cum e să devii dependent de anumite greșeli când buzele tale sunt două clape de pian note muzicale îți curg încet din gene un portativ la gât ai prins dar abia stă alunec mai jos din

Te-am dezbrăcat de acel gol de primăvară la impulsul subțire și tăios al lui Marte m-ai înțepat cu limbi de ceas pe spate cicatricile noastre puse una peste alta au completat puzzle-ul și

între praf de stele și rumeguș poetic am ales ba chiar ne-am încăierat pe substanță și ce hlizeli, ce hohote am stârnit mai sus ca scârțâitul de cretă pe tablă ca celuloza dezintegrată de

iubesc târziul cu mâinile mele și totuși și totuși nu vreau să dau drumul din pungă la gunoaie le păstrez cu grijă mai mare decât decât ce? că nicio grijă nu rezistă până la capăt o să vezi tu

prin dulap se mai ascunde un egoism care transpiră mirosul de soluție salină atacă axul transformării tale în busolă inexactă după stele sughit a dispariție înfundată luată din clinica modernă

căutăm senzații într-o casă veche din oraș ne poate minți că i-am intrat pe prag copii strănutăm ușor căutând prin rafturi din bucătărie borcanul cu trei biscuiți pudrați din care unul mușcat pe

te-ai speriat când s-a făcut referire la iubire o povară de concept în context străvechi nu mai încape într-o poșetă mult prea mică și lucioasă hai să întoarcem timpul într-o după-amiază