Cristian Neagu

În visul meu de noapte purtai poveri Și sângerai -icnind- pe drumul greu, Iar chipu-ți încruntat de-ascunse dureri Chema-n priviri înguste, un semn de Dumnezeu. În visul meu de noapte cădeau pe

Dă-mi mâna să pornim Pe drumul neștiut, Plus și minus să fim În context absolut, Să construim de acord O altă Cale Lactee, Să-mi fii sud, să-ți fiu nord Eu bărbat; tu, femeie. Și-mi fii unică

Să ne închinăm stând spate-n spate Unui Zeu descoperit recent, Iar cântecului acela... referitor la noapte, Să-i orchestrăm suspine pe arii de concert. Cu alte vieți să ne amestecăm

Nu toate mânăstirile au Dumnezeu Și nu toți preoții Duh Preacucernic, Când blasfemia scopului ateu Sub patrafir adună păcat și întuneric. Și iată cum -sălbatici- în temple sfinte Venim să

Tu nu mai ești a mea de mult, Deși mă încăpățânez Să mai repet un început Și să mai cred că te păstrez. Tăcere-i între noi și noapte, Privirile ne sunt înguste; De somn picăm spate în

Îmi îmbătrânesc mâinile din lipsă de ale tale, Iar nopțile stau pe claviatura de pian, prelinse Moderato, andante, (pe final fortissimo) în stare De perpetuum remember, prin vise. Mi se

Un șuierat prelung anunță gara, Prin compartimente duhnește a rachiu Și parcă trenu-i beat, purtând povara Țăranilor, întorși acas` târziu. Atrași irezistibil de unica schimbare Stau curioșii

-"Interesantă pictură... cine semnează" ? -"Chiran R." Hai să pictăm o noapte magistrală Cu vin Burbon şi lumânări aprinse, În barca eşuată pe plaja stelară, Redescoperind nuanţe

Parcurg prin nostalgii marginea de lac, Te-aud râzând, dar nimeni nu-i cu mine Și iată cum m-așez pe bancă resemnat, Înecându-mă-ntr-un cântec, compus pentru tine. Miroase-a tămâie de noi,

Ninsese peste viața mea în plină vară Și parcă mă durea suspinul ierbii, Atunci când din copite scăpărară Replici ancestrale, cerbii. Iubindu-ne seduși de nostalgii Adeseori ne-am contopit

O icoană veche de lemn afumat La care, candela mai stă aprinsă În casa nopților cu îngeri din Banat, Îmi reconfirmă rădăcina bine prinsă De pulberea osemintelor sacre Prin care, spre foaia

Fără de cai nu s-ar fi scris istorii, Fără de cai nu s-ar fi-ntregit Eroi încununați de strălucite glorii Iar omenirea, perpetua cu-n minus infinit. Detașați de orice remușcări Uităm de cai ce

Am fost nisip sub talpa tristeților tale profunde Și trăiam în urmele concentrice de plâns, Așteptând cu disperare un val să mă inunde Prin dorurile-n care tardiv te-am descompus. Am fost un

Te ascundeai în joacă după ușa sufletului meu Și doar așa, c-a vrut destinul, ai intrat Rătăcindu-te în zona dintre cucernic și ateu; Oricum... urmele lăsate de tine s-au păstrat. Veneai prin

Printre copacii toamnei aliniați spre a da onorul Bat clopotele în țăndări de suflet stins, Chemând sicriul ce-ți poartă lin odorul Către proaspătul, -neiertător- mormânt deschis. De

Pământ de Vlașca, pictorial de Milcovăț; În cătunul răsturnat către râu Am revenit ca să observ și să învăț, Anonimatul și tristețea cum se scriu. Ai mei, s-au dus dincolo de

Am închis ușa peste chipul tău În clipa seacă, lipsită de menire... Și-am auzit doar plânsul ca un ecou Al versului în care, te-am numit iubire. Am plecat învins de tinerețea ta, Pe drum

Vând ieftin haina... singura mea haină... Vă rog, cumpărați obiectul Și nu cercetați inutil, o dramă La care, -de când lumea- e condamnat poetul. Printre voi par pe dinăuntru gol, Căci

\"-Cutră, scârboșenie! Nu ți-e rușine nesimțitule? Bă pocitanie Vezi că ți-au căzut cuvintele, Și nu mi-e că le pierzi Dar murdărești; Denaturezi Crezând că poți să ne prostești, Nu suntem