Cristian Fara

Fior de primăvară-n tâmple a nins pavajele-ntrebării cu alveole albe, moarte strivite-n pașii întâmplării pe buze reci, frivole, albe enumerări de ne-nțeles stau astăzi

Cu două ace-ai prins acele versuri Intr-un tablou cu gâze și cu fluturi, Tot aripi, spun, tot aripile moarte Ce au cazut... lovite de-o mașină Acele versuri însă se vor naște In fiecare

Un om a murit într-o gară nemiscat între bine și rău singur lăsându-mă afară în calea destinului său viata în ochi mai sclipește c-o mută ploaie de scuze prin mine trecându-se orbește ca

A mai murit un vis în astă seară Suntem mai buni și mai bătrâni cu-n vis Simțim în suflet picături de ceară Din lumina-aprinsă pe ceaslovu-nchis Dumnezeul doarme-ncătușat în fiare Răul

doi fluturi se rotesc în jurul lămpii mele parcă fără să se cunoască unul pe celălalt seara s-a lăsat mătase albastră peste globul de cristal vrăjit al timpului cineva de foarte

două aripi desprinse una de alta o tremurătoare dorință de plutire sidef și agat opal... diamante de rouă toate, toate într-o pânză de paianjen două aripi desprinse una

Lacrimile mestecenilor, verzi brațele mestecenilor albe pietrele pe care-am putea sta împreună și muntele puțin mai departe... toate acestea au fost scrise - și spinii în afară de cele

Clipele inerte, recesive navighează pe retina absentă fade constelații piramidale ard în crepuscul celulele timpului expiră în anatomii baudelairene cu inflorescente opace exaltând

Copacii triști au înflorit din nou cu flori ecleziastice pentru catedralele iubirii Din stupul cuvintelor roiul însetat și flămând calcă-n picioare culorile murdărindu-se cu polen

Poate să și ningă–acum Stelele sunt moarte Poate să și ningă-acum Când mai căutăm prin scrum Globuri de lumină sparte Au tăcut cu-n țipăt dulce Ale cerului mistere Au tăcut cu-n țipît

Un tunet e-o simpla chemare ce vine de sus către noi, picurând cu a timpului ape din al stelelor ude noroi, ne-ajunge \'napoi și \'nainte ne-apasă cu sare pe umerii goi,

- Nimic nu e mai periculos decât să spui ce gândești cuiva care nu gândește! - În fiecare clipă sunt disperat si fericit, așa cum în fiecare clipă in lume mor și se nasc oameni. Totul e în care

Un înger m-a găsit pe înserate Voia să fie personaj de vis, Într-o oglindă strălucind închis S-alerge printre oameni și păcate O clipă doar fugind din paradis C-o listă lungă de-ntrebări

O secundă pe stradă te oprește atât pentru îngeri e mult te-nclină, ascultă, zâmbește și treci mai departe-n tumult prin porțile-nalte te cheamă lumini pentru vii și-adormiți din pași de

Mugurii toamnei din noi încolțiseră-n cale pășeam pe cuvinte-mpletite în nori, cu tăcerile tale între noi, sprijiniți de-ntrebare cu aripi betege și moi îngeri căzuți -- în visare împărțeau

uzate: iubire, inger, aripa, zeu copac, inima, floare, eu preferate: metaplasma, neuroblast, dihibrid, u(?) monoploid, histeralgie, ok, LoL, you uitate: noi ............... bibliografie

Pe aceeași linie curbată mai întâi de Nichita citesc două poeme străine de dragoste zâmbesc virgulei cu două puncte și o paranteză: un pas mai aproape de orizont - un pas mai departe de

Îngerul mă aștepta eu întârziam pe treptele întrebării urcând spre țărmul iubirii perfecte stelele alunecau încet peste clipele negre deasupra tăcerii încătușate între suflet și cer îngerul mă

Îngerul meu orb se plimbă prin orașul cuvintelor împidicându-se de secretele noastre până când jocul nostru rostogolindu-se l-a ucis... și cuvintele au rămas nelocuite goale ca un mormânt

Sigur că ai dreptate eram pe inima unui înger când ne răzgâia foamea tropoteam prin colbul albastru de o parte roșu de cealaltă parte când ni se ura de deșertul din noi adunam în glastre

Eu... sunt o maimuță tristă Ce-ngheață-n orașul vopsit Cu biserici închise, bizare Și îngeri cu chip împietrit Zăpada eterna risipă Murdară icoană din cer Îngroapă neveșnica-aripă Lovită în

Spre un trecut gonit de întâmplare Închis cândva sub alt firesc zăvor În jocul nostru ne pierdeam ușor La un pahar de vorbe dulci amare Absenți certam în zări câte-o simțire Urmând pe trepte

Nu dărâma castelul ce l-am clădit pe valuri doar pentru că acuma este purtat spre larg se rupe-ncet din mare fir după fir nisipul ce l-am zidit acolo pe valuri lângă țărm și când din

Poetul e-asemeni c-o cana de vin pe cei fara minte-i imbata shi-a lor nebunie o-plateshte din plin cand mandra-i forma e sparta altzii parfumu-i il gusta putzin shi nu-l