cretu-rosca draguta

cu cărțile descoperite jucăm mizăm pe viață pe adevăr și pe dreptate încă nu știm nimic dacă vom pierde sau dacă vom ieși învingători continuăm

desene pe asfalt beții în cârciumile obscure amosfera apăsătoare vinul ce se toarnă în pahare minutul din această vreme ce se transformă în eternitate o zi o noapte și apoi o

un copac crescut în mijlocul mării își cântă singurătatea lacrimile-i nu pot fi separate de valuri căci nu se pot distinge de acestea ramurile i se unduiesc după mișcarea valurilor ca și

sunt în inima voastră ca imaginea copilului pe retina mamei ce viață i-a dat privesc destinul în propria-mi oglindă viața sunteți voi toți umbra-i la fel de importantă ca și lumina ce

tăcerea azi a făcut casă la mine-n suflet știam dar am așteptat să treacă ziua aceasta să pot să-i anunț pe cei dragi că încă mai exist, sunt încă în locul în care știu că m-au lăsat am ramas

lasă-mă să strig încep totul de la cap ce vrei să fac? nu sunt o rocă cu primul ciclone nu vreau să cad deschide ochii privește în jur lumea se-nvârte fie-n bucurie fie-n durere pământul

Nu mă întreba decâte ori mă gâdesc la fiecare persoana cunoscută în parte,căci nu știu ce să-ți răspund,timpul meu este pentru cei care-i cunosc ,deși ei nu știu.Numele fiecăruia îmi vine în minte

vreau să pun o oglindă în care să mi se poată vedea sufletul. dar care, să reflecte real toate culorile ce acum sunt într-un dans nebunesc, aproape tribalic nestăpânit aș putea încălzi

noapte neagră și adâncă lumea adormită încremenită sunete, ticăieli și uneori un scârțăit se mai aude dorm oamenii și planetele vântul ține loc de guvernantă care șopteste ceva la

în mulțime sunt suflete grandioase așteptând vise

privesc în fiecare zi în urmă să nu uit să nu pierd amprenta pașilor făcuți căci viața e ca și deșertul în care ți se pierd urmele cu repezeală pe nisipurile mișcatoare nu pot să mă prefac că

candelabru atârnat deasupra lumii măști proiectate cu abilitate așezate pe frunți încruntate oamenii simpli doar puncte negre pe fudalul imens a unei vieți albe,fade și fără gust schimbarea

ploaia de stele unicorn ce dispare visul în abis.

Miez de trăire dansul singurătății dulce și amar.

oceanul de vis Alcatraz a vieții valuri libere.

Dumnezeu ne poartă în brațe iar noi nu-i suntem recunoscători. cu ochii către cer uneori, întrebăm unde este,de ce nu ne vede și de ce, nu face o minune să facă pe toti fericiți cineva

șuvițe din soare le-am pus la păstrare, pentru zile în care, am nevoie de lumină. mireasma de primăvară am făcut-o pachet. am pus-o în bufet. și va aștepta. iubirea am dozat-o în

sufletele aruncate în ogorul vieții pentru a crește și înflori salută omenirea în pragul fiecarei dimineți. porumbeii perechi caută apa speranței pentru a stropi ogorul de suflete ce

petale de rose pe de o parte de lume, petale de crini peste cealaltă, speranțe albastre, sclipirile sufletelor îndragostite ce hoinăresc dintr-un orizont pînă în capătul uitat al

azi am un gol în suflet ai plecat intr-o excursie care va dura trei luni timp în care doar glasul tău îmi va mângâia sufletul și veștile bune ce-mi dai. iar eu mă rog în fiecare zi să percepi

jumătate viață,jumătate durere o zi și o noapte împreună alt secol ne ținem de mână iar un veac încă ne căutăm pe cările pustii în care noi doi suntem două stafii. o viață,o moarte

am pus intrebarea răspuns n-am primit. nu era nimic de răspuns lipseau cuvinte, ideile erau moarte sentimentele demult încuiate cine putea răspunde? pădurile erau arse cerul era prins în

am adunat valurile de vânt care-mi șuierau prin urechi și am pus la odihnă respirul cerul l-am acoperit, cu flori albe și ramuri verzi, pământului i-am recitat un poem. vieții i-am mulțumit.