desene pe asfalt
beții în cârciumile obscure
amosfera apăsătoare
vinul ce se toarnă în pahare
minutul din această vreme
ce se transformă în eternitate
o zi
o noapte și apoi o
un copac crescut
în mijlocul mării
își cântă singurătatea
lacrimile-i nu pot fi
separate de valuri
căci nu se pot distinge
de acestea
ramurile i se unduiesc
după mișcarea valurilor
ca și
sunt în inima voastră
ca imaginea copilului
pe retina
mamei ce viață i-a dat
privesc destinul
în propria-mi oglindă
viața sunteți voi toți
umbra-i la fel de importantă
ca și lumina ce
tăcerea azi a făcut casă la mine-n suflet
știam
dar am așteptat să treacă ziua aceasta
să pot să-i anunț pe cei dragi
că încă mai exist,
sunt încă în locul în care
știu că m-au lăsat
am ramas
lasă-mă să strig
încep totul de la cap
ce vrei să fac?
nu sunt o rocă
cu primul ciclone
nu vreau să cad
deschide ochii
privește în jur
lumea se-nvârte
fie-n bucurie
fie-n durere
pământul
Nu mă întreba decâte ori mă gâdesc la fiecare persoana cunoscută în parte,căci nu știu ce să-ți răspund,timpul meu este pentru cei care-i cunosc ,deși ei nu știu.Numele fiecăruia îmi vine în minte
vreau să pun o oglindă
în care
să mi se poată vedea sufletul.
dar care,
să reflecte real
toate culorile ce acum
sunt într-un dans nebunesc,
aproape tribalic nestăpânit
aș putea încălzi
noapte neagră
și adâncă
lumea adormită
încremenită
sunete, ticăieli
și uneori
un scârțăit se mai aude
dorm oamenii
și planetele
vântul ține loc de guvernantă
care șopteste ceva
la
privesc în fiecare zi în urmă
să nu uit
să nu pierd amprenta pașilor făcuți
căci viața e ca și deșertul
în care ți se pierd urmele cu repezeală
pe nisipurile mișcatoare
nu pot să mă prefac că
candelabru atârnat deasupra lumii
măști proiectate cu abilitate
așezate pe frunți încruntate
oamenii simpli doar puncte negre
pe fudalul imens a unei vieți
albe,fade și fără gust
schimbarea
Dumnezeu ne poartă în brațe
iar noi nu-i suntem recunoscători.
cu ochii către cer uneori,
întrebăm unde este,de ce nu ne vede
și de ce, nu face o minune
să facă pe toti fericiți
cineva
șuvițe din soare
le-am pus la păstrare,
pentru zile în care,
am nevoie de lumină.
mireasma de primăvară
am făcut-o pachet.
am pus-o în bufet.
și va aștepta.
iubirea am dozat-o
în
sufletele aruncate
în ogorul vieții
pentru a crește și înflori
salută omenirea
în pragul fiecarei dimineți.
porumbeii perechi
caută apa speranței
pentru a stropi
ogorul de suflete
ce
petale de rose
pe de o parte de lume,
petale de crini
peste cealaltă,
speranțe albastre,
sclipirile sufletelor
îndragostite ce hoinăresc
dintr-un orizont
pînă în capătul uitat al
azi am un gol în suflet
ai plecat intr-o excursie
care va dura trei luni
timp în care doar glasul tău
îmi va mângâia sufletul
și veștile bune ce-mi dai.
iar eu mă rog în fiecare zi
să percepi
jumătate viață,jumătate durere
o zi și o noapte împreună
alt secol ne ținem de mână
iar un veac încă ne căutăm
pe cările pustii în care
noi doi suntem două stafii.
o viață,o moarte
am pus intrebarea
răspuns n-am primit.
nu era nimic de răspuns
lipseau cuvinte,
ideile erau moarte
sentimentele demult încuiate
cine putea răspunde?
pădurile erau arse
cerul era prins în
am adunat valurile de vânt
care-mi șuierau prin urechi
și am pus la odihnă respirul
cerul l-am acoperit,
cu flori albe și ramuri verzi,
pământului i-am recitat un poem.
vieții i-am mulțumit.