Costel Stancu

dansezi jumătate în lumină jumătate în întuneric doar din cînd în cînd te rotești să ți se vadă celălalt braț de care ai agățat un cîntar pe cîntar o pasăre și în ghearele ei un bănuț de aur

Atîrn de o creangă. Dacă mă iubești vei aștepta să cad - fruct putred în albul rochiei tale de mireasă. Masa e întinsă. Lăutarii ciupesc, pe furiș, rămășițele unei viori. Cuțitul

Să fie moartea tunelul pe care, ca un ocnaș, l-am săpat înlăuntrul meu iar cînd am ajuns la capăt n-am mai vrut să evadez? - ba chiar l-am umplut înapoi cu pămînt -

Ea poartă în loc de inimă un săculeț din care curge nisip. Eu îl adun în pumni și, fir cu fir, îl torn înapoi, să nu se piardă nimic. Scurt va fi ceasul desenat pe apă al vieților noastre!

Acum plec. De azi înainte, singurătatea îmi va fi scutier, vom călări împreună spre cele patru vînturi. Mama o să plîngă cu lacrimile rămase de la uciderea pruncilor. Nu plînge,

Eu știu cînd voi muri cum orbul știe pe ce față va cădea zarul cîștigător de aceea îmi este teamă să mor.

Îmi ridic, singur, cărămidă cu cărămidă, gol cu gol zidul la care voi fi pus și împușcat. Oamenii își dau coate neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp, spun ei. Sigur mă invidiază, e