Corneliu Traian Atanasiu

fug pe asfalt
la o tură pe role
doar cu cozoroc

pe spate culcați
învîrtind umbrelele
circari exersați

Mulțumiri pentru promovare. O să mă străduiesc să-mi ridic nivelul după standardul apetisant al site-ului. Mă bucură mult compania.

poiană și hribi
zgomotoși se agită
grămadă de scribi

Înțeleg că femeia din tine este plurală, de unde și faptul că bărbatul e cocoșat, trebuie să aibă greabăn zdravăn, să țină la tăvăleală în deșert. Bărbatul-cisternă de iubire ce se va pierde rătăcind prin ochii tăi \'cei negri ca două guri - vorace - de călimară\'. La piramide, birjar!

Un poem scurt, bun, care m-a cocoșat de admirație. (Altfel n-aș fi îndrăznit să fiu așa malițios.)

O grafică de miniatură resuscitată electronic. O metaforă extinsă, cu multe pseudopode, ameba care tatonează. Aluzii diverse adunate apoi în aceeași celulă ce ignoră membrana.

Și, dacă tot e amebă, nu s-a inventat încă sexul și poți vorbi la fel de bine din perspectiva celuilalt. Virtual încă.

Poezia asta nu merita această năzbîtie de comentariu. E trist să nu vezi în această duioșie sfîșietoare bocetul. Versul subliniat: \'copilul meu doarme\' sugerează limpede despre ce e vorba, iar finalul o întărește. Păcat.

Cîntec de leagăn pentru copilul ce nu mai poate fi trezit.

Impetuozitatea delicateții, forța nestăvilită a vieții, perisabilul civilizațiti, răbdarea suverană a ierbii. Și mi-aduc aminte de o tabletă în proză a lui Geo Bogza. Surprins de vehemența ghiocelului ce răzbate nărăvaș de sub zăpadă, neînțelegînd de unde vine puterea acestei delicate izbucniri, sapă la rădăcină. Și dă de un bulb cît... un testicol de taur.

Elia, o iau ca pe un \"popas în iarbă de neuitat\". Și îți aduc aminte o strofă care-mi place mult:

\"Scutul și coiful cu pană
ia-mi-le ca de pe-o rană.
Pune-le alăturea-n iarbă,
soarele-n ele să ardă.\"

Mă bucură încîntarea razelor sprințare ce joacă pe armura părăsită, abandonată, pe însemnele hilare ale prestigiilor sociale. Ca pe-o tăcută harpă solară.

Știi că fecioarele legau demult balaurul cu brîul lor delicat și vrăjit?

Ce vrea să spună titlul \'nivel?\'

Iubirea ca și Dumnezeu, iubirea cînd e Dumnezeu, nu poate fi definită decît negativ, prin formula logică: nici, nici. Cuvintele sînt atribute care ar așeza-o procustian printre celelalte lucruri cînd ea e... totul. Iubirea nu poate fi cunoscută și nici înțeleasă, logica inimii poate doar s-o trăiască în identități în care toate cuvintele devin sinonime: Dumnezeu = Iubire = Viață. Cu curajul de dincolo de cuvînt.

Din orice vas-cuvînt iubirea izvorăște nestăvilit și se revarsă impetuos în lume.

Aceeași senzație că poezia e stare de grație, preplin venit de oriunde, din viață, din senin, de la etajul superior, din cîteva cuvinte întîmplate sau bine ticluite, dintr-un fleac oarecare... Ochii se-nchid ca s-o mai păstreze o clipă, ca s-o strivească delicat între pleoape...

Te ividiez, lumînările alea le-am văzut de mult, și candelabrele, dar n-am știut ale cui sînt. Ce înseamnă să ai ochi în frunte!

Senzația de înfrigurare, ca o ispită a citadinilor mereu pe fugă. Nădușiți.

Cred ca trebuie să dai cuvîntul stihiilor. Ceea ce faci tu este expresionism. Tulburi peisajul care intră în convulsie. Și pe urmă duhul scoicii este mai duhnitor.

Unitate, imagine aș zice organică (negrevată niciunui artificiu formal), vedere-viziune. Cuvintele se topesc sfielnice in cercul risipit a lunii.

zăpezi candide
amuțită-ntinderea
căline roșii

zăpezi candide
amuțită-ntinderea
căline roșii

Ai dreptate, Elia, poeții, lăsîndu-se duși în robie, cam au năravul de a canoniza păcatele. Și Dumnezeu ne va retrimite mereu la munca de jos, pentru a savărși din nou acele sublime păcate împreună cu acele mirabile făpturi \"cu mijloace de păcătoase-sfinte fete\". La umbra altor și tot altor versuri. Bucuria noastră este, sper, și desfătarea lui. Și, nu mi-ar sta bine dacă în chestiuni delicate n-aș argumenta liric, maestrul meu crede că totuși:

\"Din fumul ce iese
cerul se țese.\"

Tot el, Blaga, spune si mai tranșant:

\"Regretul lui Origen. - Origen s-a castrat din fanatism religios. Se spune că pe urmă ar fi regretat. Motivul acestui regret nu poate fi decît unul singur: Origen trebuie să fi băgat de seamă că, pe urma mutilării, însăși impetuozitatea fanatismului său religios a suferit o diminuare. Origen a încercat tragedia spiritului care evită să înțeleagă că sevele ce exaltă corpul au darul de a exalta și spiritul.\"

Am dat de greu. Și-n epigramă-s debutant, ageamiu, cu o etimologie ad-hoc nedus la biserică (epigramiștilor).

La epigrame, scuze, sînt în pom,
Muncii o noapte să-mi iasă stanța,
Și din maimuță să mă trag în om -
Dar tot în lene mi-e speranța.

Să nu crezi cumva că vreau să nărăvesc natul la lene. Din contră, știindu-l leneș, vreau să-l determin să nu rateze pînă și această oportunitate. Tu știi desigur cuvîntul alene, totdeauna m-am gîndit că acest prefix, a-, adîncește ceva, amplifică o stare, te situează undeva în miezul ei, ești deja întru acel ceva - înăuntrul său aprofundîndu-l, pătruns în și pătrunzîndu-te de farmecul său. Ca în afund, aparte, anevoie să zicem.

Paradoxul ne ajută să ne împrietenim cu lucrurile care par stranii, străine, ostile, să le trecem într-un registru al ciudățeniei și apoi... cîte nu se mai pot. Literatura e mai blîndă cu codurile morale și aspiră să depășească împărțirea de la grădinița etică în gigea și caca.

Scuze pentru atîta vorbă, cred că am văzut în loc de una, o droaie de stele... verzi.

Mirabilă această transpunere în spirit urban. Spații incitante pentru aceeași meditație de aiurea și de oriunde, acum un pic mai ironică, aparent blazată, vibrînd încă la veșnicul mister camuflat în profan. Întîmplări umile care-și mărturisesc vioiciunea celui dispus să le ofere spațiul interior... pentru trecere, pentru parcaj.