Corneliu Traian Atanasiu

O declarație de dragoste impecabilă. Din nou poezia bate viața. Își ia revanșa. Pe hîrtie. Trăiește cu sinceritate visată o iubire fără cusur. E încă o \'izbîndă răsăunzînd în perzanii\'.

Ca poezie e minunat ce spui. Trist este doar că acest gen de poezie devine un fel de persecuție de sine. Curge foarte frumos pînă la ultimele două versuri cînd își dă iremediabil în petic. Este aceeași iubire care refuză iubirea. Nu e o întîmplare, ci este ceea ce ea vrea cu îndîrjire: să simtă numai pe sub piele, în nici un caz pe pielea ei. Cum se poate iubi fără să iubești viața. Poezia este foarte bună, năravul ba.

Este doar o ironie la adresa celor ce manifestă un hiperzel adaptativ. Există și cinismul asmuțit asupra pradei. Cît privește corectitudine, credeam că ai zărit, poți zări și un text pe tema asta pe pagina mea.

Lume nouă! Bun venit. Simbolismul cîinelui e inepuizabil. Dacă omul a reușit să-l pervertească, cîinele ne poate, uneori, înnobila. Văd că sîntem pe aceeasi undă și cu corectitudinea. Moto-ul tău îmi sună cunoscut.

Lume nouă! Bun venit. Simbolismul cîinelui e inepuizabil. Dacă omul a reușit să-l pervertească, cîinele ne poate, uneori, înnobila. Văd că sîntem pe aceeasi undă și cu corectitudinea. Moto-ul tău îmi sună cunoscut.

Poezia ta, nu numai cea de față, are alura de viitură de cerneală care antrenează totul în cale. Anvergură de avalanșă a candorii care șterge năprasnic în drumul ei tot ce întîlnește.

De aici și ușurința cu care schimbă peisajul, îl pulverizează și îl recompune. Catastrofa poate fi declanșată în joacă doar de un minim cutremur de pleoapă și cer, catedrală, cerneală sînt apoi dislocate, amestecate, prăvălite fără milă și fără frică. Pe hîrtie totul se rade și se recompune miraculos:

„azi am învățat să nu îmi fie teamă că rămân răstignită-n gura mare, așteptând să renasc o întâmplare cu oră și păsări.
azi am învățat că în limbă se plimbă uneori cuvinte-șenile ce merg la război, cu lumea din noi și că înspre seară, cireașa amară lucește-ntr-o doară pe-obraz de fecioară.”

Cîteva versuri, întîmplare a sufletului, sînt și ele tipărite cu zvon sprințar de sandale-n pămînt, în cuvînt. Totul curge, se scrie, se șterge și se rescrie din nou. Altfel.

Ființă-palimpsest faci din hîrtie scut și pînză-ntinsă-n vînt. Te-arunci în viață cînt ce îmblînzește furtuna și-ți călăuzești peste valuri poteca:

„azi am învățat că din mine pot porni cântece vechi, arzând din temelii furtuna și că pe unele poteci piere-n chinuri mătrăguna.
azi am învățat că nu posed nimic decât o șansă și-o fărâmă de mine și că sub lacrimi salatine pot înflori palori divine.”

Nu mi-e greu s-o spun, totul se poate ordona în jurul acelui \' mai suna-vei dulce corn / pentru mine vre odată?\', și bolta învechită, și prospețimea primăvăratic revărsată, și cîntecul de lebădă, și stelele ce încrustează bolta în cruce.

Adorabile obiceiuri și savantă expunere. Aluziile la om sînt totdeauna savuroase și fabuloase. Într-un singur loc fabula depășește puțin închipuirea. Spui: \'o imobilizează pentru o aventură lucrativă\', ceea ce ar însemna mai curînd a o face pentru bani decît a se preta la o anume lucrătură de fertilizare.

Și se mai zicea că \'love is never to say I\'m sorry\'. Văd însă că iertarea e anticipată, în avans. Și lista nu-i completă. Pentru poezia asta te voi ierta. Și poate și pentru următoarele...

Și se mai zicea că \'love is never to say I\'m sorry\'. Văd însă că iertarea e anticipată, în avans. Și lista nu-i completă. Pentru poezia asta te voi ierta. Și poate și pentru următoarele...

Sînt fascinat de felul în care orice devine pentru tine recuzită lirică. Te joci cu tot ce îți iese în cale. Arunci clipele peste umăr și sări coarda venelor. Întorci totul pe dos:

în luntre stă malul ca o ispită

Ai niște imagini atît de dense și de spontane că simt nevoia să mă opresc să-mi trag sufletul după fiecare:

ți-am auzit aseară oasele conversând cu luna
cum că prin ele curge lapte și-o să le bea pământul

am ascultat
cu inima în lumânare arderea nopții

spre zori teiul arunca pietricele în geam
și eu mă înfășuram pe rouă a nu-mă-uita

am șters urmele trecerii ieșind din tine
ca aburii ceții din gurile livezilor

Și ultimele două versuri îmi sună a șăgalnică îngînare.

De fapt, m-am cam sfiit, nefiind un dansator versat, poemul
tău m-a rușinat, știu bine ce-am pierdut: trucul de-a prinde vremea-n capcană și a abuza de răbdarea muzicii, boala de-mi simți mijlocul mlădiat de amețeala orei. O singură arteră șerpuitor ispitind stelele.

Doar atît pentru tristețea ta obraznică. Nu-mi place cuvîntul perfect, e minunat.

Într-adevăr sunetul clopotului este surprinzător, dar fără înfipt n-ar fi fost atît de penetrant. Rămîi o enigmă suverană așteptînd să se pogoare/prăbușească peste tine misterul intens erotizat și sacru al nopții. Îmi place cum invoci acea spaima sacră, aproape apocaliptică, fumegînd a cuvînt. Și cum îl vezi pe rătăcitor:

cu un colț de pâine-n buzunar
cu privire verticală
hăituit de-o enigmă
împovărat de fire
vei înflori caisul bătând din palme

Și cel mai mult îmi place că ai mutat axa lumii în coasta care ești tu - femeia.

Am o bucurie enormă că aici discuția e mult mai decentă decît ultima încercare care mi s-a părut total aberantă, aceea cu embolia. Sper să-și păstreze nota lucidă, mulțumesc celor ce cred fără să cadă în bigotism.

Și eu sînt vacant, Alină. Nu prea mai știu ce înseamnă să fii zdrobit sub tălpile zilelor. Aș prefera să fiu tescuit.

Dacă aș mai avea destulă vervă, m-aș prinde că știu și eu cum se iubește o femeie. Rețetă de cireșe amare. Știi că ți-a ieșit bine. Vorba ta: fără frustrări! Universul domestic este într-adevăr fabulos. O plasă bine întinsă în care muscoiul lenevește mortal.

Eu zic că nu e rău că se predă religia în școli. Tocmai asta trezește în majoritatea copiilor repulsia față de această ipocrizie a îndoctrinării făcută doar de mîntuială. Reacția este cea de scîrbă și de evitare, asemănătoare cu cea față de limba rusă pe vremuri. După constatările statistice, majoritatea elevilor de liceu, ca să scape, se declară adepții altei confesiuni decît cea ortodoxă și aduc - probă de imbecilitate birocratică - adeverințe că se duc acolo la catehizare.

Cînd delirul tău devine mai atent, mai nimerit, mai norocos sistematizat rostirea de sine e delicată și viguroasă. M-au încîntat:

nvățături prinse cu agrafe
de zulufii trufiei mele

trapele se cască la fiecare colț
de speranță

iar tu devii doar un cârcel
de piciorul lui Dumnezeu