Corneliu Traian Atanasiu

O morală vitală te îndeamnă să arunci ipocritul veșmînt al faptelor: \"și-aruncă măștile motivele\", să deconspiri drama angajării reale: \"dansează la bară o oră viscerală\", să te nutrești din sevele autentice și viguroase ale trăirii: \"sorb cu paiul plasma lor umană\". Să rostești dogma ontologică: greșesc, deci sînt... vie, deci făptuiesc. Înaripezi greșelile:

nu pentru zbor nu pentru fugă
ci pentru o demnă locuire
în erată

O viață este o sumă de încercări îndrăzneațe, un eșec exemplar, o mîndră erată.

Ar mai fi ceva, Cătălina: e bine să nu te \'afiliezi\' la orice adunătură. Și pe urmă faptul că nu orice buluceală este un grup. Grupului îi este necesară o coeziune, o structură, un liant, exigențe. Iar preferința unui ins pentru grupul organizat sau pentru strînsura întîmplătoare este și ea definitorie. Mulțumesc pentru efort.

Maria, bine ai venit, mi-au plăcut niște comentarii ale tale văzute pe aiurea. Pertinente. Substanțiale. Proiecția asta nu mă pot hazarda s-o încerc, sînt încă prea puțin intim cu virtualul, mi-e că nu-l dibuiesc destul. Dar, uite, ți-am dat ideea, poate încerci?

Dacă tot mă cheamă Cornel, o să te consolez cu cîteva rînduri dintr-un poem blagian:

Ca un eretic stau pe ginduri si ma-ntreb:
De unde-si are raiul -
lumina? - Stiu: Il lumineaza iadul
cu flacarile lui !

Totdeauna mai există un speech de consolare, de rezervă, de provocare suplimentară. De recuperare.

Multe sînt gesturile de tandrețe de care e capabil omul cînd îl copleșește dragostea de poezie. Recunosc, niciodată n-am avut destulă imaginație ca să nu mă surprindă cîte o lecție pe care realitatea vie mi-a servit-o nu doar prompt, ci de-a dreptul stupefiant.

Una din ele am primit-o chiar ieri pe seară. O colegă își recita versurile ușor transpusă în fața sălii mai mult sau mai puțin atente. Urechi ciulite au simțit acut că maiestatea poeziei e grav lezată de o interpretare nedemnă, pași furișați s-au precipitat către microfon, labe agile au înșfăcat poemul și l-au lătrat către sală cu voce de bas afumat.

Poezia fusese răzbunată.

și ai intenții atît de generoase, sigur se va găsi un binevoitor să facă documentarul cu pricina. Eu sînt bucuros că ai preluat tu inițiativa. Ești oricînd binevenită.

Mi-a plăcut felul onest în care asumi cu un fel de modestie ascetică viața, ceea ce ea îți dă și uneori îți dăruiește. Un fel de răbdare lucidă, vigilă.

Nu-ncerca să te ridici
Când nu ai unde merge!

Fișă de observație. Protocolul amănunțit al orelor, zilelor. Înregistrări și suprapuneri:

\"De două ori s-a derulat banda, unde ai fost, de unde ești, încotro, întrebări cu semne gramaticale, mici, de dragoste, cu iz de dragoste, de boare caldă la coborâtul din pat, un pat rezemat de două trupuri, înlănțuite, lume de rutină, decor.\"

Nebunie fără șanse, compromisă/periclitată de luciditate. Agravată, cu complicații de luciditate.

Dora, mă simt flatat și sper să lansezi o modă. O s-o țin pe calea asta.

și pentru voi, Elia și Flori, bucuria mea că ați primit pomenirea. Cana a stat multă vreme singură printre relicvele ciobite și apoi s-a dus și ea... cuvintele mai zăbovesc o vreme.

Undeva în jurnalul său, Steinhardt relatează discuția din pușcărie a doi medici, poate psihiatri, care conchid că nu există nebuni, ci doar oameni care fac pe nebunii. Argumenul era cam așa, nebunul care se crede Napoleon vrea doar să fie ‚recunoscut’ ca atare, să i se răspundă: da, Sire, și apoi își vede de ale lui. N-are resurse să-și susțină cu adevărat nebunia, nu este Napoleon, se fandosește doar.

Pe ideea asta am citit textul tău. Pacient în flagrant puseu de amor și diagnostician mai mult sau mai puțin subtil. Dornic de a-și trăi întîmplarea și totuși surprins și neîncrezător în autenticitatea ei, atent la simptomatică: „simțindu-mă ca un mecanism complicat cu arcuri, sârme, șuruburi, scripeți dislocați într-un coctail de strigăte de ajutor”, dar avînd nevoie de ‚confirmare’, de diagnostic liric-complicitar. Perfect surprinsă starea de schizoidie, de duplicitate, de suspectare:

„Mă inhib exact în momentul când să articulez cuvintele. Nebunia mea se consumă între două focuri. Nu vreau să decid nimic, doar să mă mențin într-un calm inalterabil și să nu dezvălui că trăiesc preocupată de problema mea. Până și curajul mi s-a retras în alt continent și în momentele astea nu mă gândesc decât cum să-mi salvez pielea – pielea mea scărpinată și bună de folosit.”

Și cea abulică de a te mișca, de a te mai strecura printre cei care sau te ignoră, sau te privesc condescendent și evaziv, expediindu-te formal. De a-ți asuma ‘monstruozitatea’ și de a o înțelege în articularea ei aproape indescriptibilă. Nevoia de a-ți păstra starea de veghe:

“Trebuie să rămân conștientă. E arma mea cea mai puternică împotriva lor.”

Un text savuros pentru ironia lui duioasă și puțin speriată.

Asta poate pentru că se potrivește cu motto-ul tău. Ideea e că Dumnezeu nu bagă-n traistă și dacă îndrăznești ce poți mai pune și el umărul.

Poate nu cauți doar alt decor. Poate cauți dincolo de măștile prea vetuste cu care te-ai confundat atîta vreme:

insuportabilă zestre a altora duc în mine și nu mai am loc
pentru ultima nepăsare

Altă scenă, alt scenariu... Vreo schimbare de zodie? Poate se coace ceva în cenușa nepăsării!?

Așa-s începătorii, Dana, o să mă străduiesc să nu rămîn doar o promisiune. Și cu dorința ta, trebuie să trec dincolo de ramă.

Nichita, mii de mulțumiri. Mi-ai linștit cititorii. Voi profita de facilitățile oferite. Sper că nu-mi porți pică pentru incidentul banal rămas în urmă.

Irisul tău s-a înseninat peste basmul vieții. Sînt c-o treaptă mai sus, Monica.

Sînt crime imponderabile, Alina, Dumnezeu o să echilibreze balanța cu un dram de milă.

Vibrație întreținută. Gratitudine.

Frigurile vieții vin mai abitir în arșița verii. Lemnul are ritmurile lui și niciodată nu știi cînd înmurgurește din nou.
Tragi o vreme la galere, cu gleznele-n obezile zilelor, și respirația se întețește din nou cu prospețime de tărm revărsat din vis pentru regi tot mai goi.

Frigurile vieții vin mai abitir în arșița verii. Lemnul are ritmurile lui și niciodată nu știi cînd înmurgurește din nou.
Tragi o vreme la galere, cu gleznele-n obezile zilelor, și respirația se întețește din nou cu prospețime de tărm revărsat din vis pentru regi tot mai goi.

Mai întîi am zis că ai greșit, dar e bine. Te joci frumos cu fontanela. N-o să mai fie apă vie. În borcan. Pușcăria e securizantă, pruncul se simte întors definitiv în visul său pueril:

uite cum se strang cardinalele una in alta

Cu ce stilet să mai crăpi un cap atît de ermetic închis?!

Mi-a scăpat prea devreme răspunsul anterior. Nimic nu mă poate bucura mai mult decît faptul că cineva citește ce scriu cu încîntare și cu rost. Asta compensează cît de cît sictirul prea ideologizat al altora.

Dacă merit chiar atîta încredere, sper să fiu vizibil joia asta la Eliad.