Corneliu Traian Atanasiu

Carmen, se pare că te referi la o vulpe bine crescută care nu e atît lunatică (scuze), cît filoselenară, țintește luna fără s-o doboare.

Lumina fragilă, Magda, se absoarbe în bogăția seninului.

Ai dreptate, Dana, și Blaga, si încă vreo doi alții.

văd că ai ales să primești emailuri cu comentariile de aici. Să nu fii supărat pe mine, îmi ies cîteodată din pepeni. Îmi revin repede. Take it easy. Nu pune la inimă.

Bogăția limbii nu o văd atît în extensia vocabularului și în calitățile expresive (fără doar și poate consistente și în română), cît în condensarea unor atitudini și trăiri în cuvintele cu vechi rădăcini și familii largi. În felul ăsta limba este cu adevărat, și nu doar metaforic, o patrie spirituală pe care o locuiești, în care te simți acasă. Care îți impune prin ea însăși o anume cuviință (nu cumva asta vine de la cuvînt?).

Cine nu gustă limba sa maternă și nu o cultivă cu bucurie, cine adoră neologismul sec, fără aură emoțională, este deja un proscris, un surghiunit de bună voie. Un ins cu posibile carențe afective. Am să caut, poate găsesc, un text al lui Dumitru Caracostea care spunea foarte mult în sensul ăsta și amintea de un institut nemțesc care încerca să evite folosirea excesivă a neologismelor, asistînd pe cei care introduceau terminologie.

a meritat să te provoc. Mai ales pentru că văd că ai o atitudine echilibrată. Ca să fiu sincer nu mă interesează atît concecptul de feminitate, cît virtutea feminității ca ceva oarecum inalienabil (ca și cea a masculinității), ceva ce nu poate fi abandonat nepedepsit, de la care nu poți abdica fără să te simți dezonorat.

Raportul de complementaritate este acela care dă posibilitatea de a evita egalitatea prost înțeleasă. Există virtuți feminine de neînlocuit, codificate mitic, ca aceea de vestală care întreține focul sacru al căminului. Care face să existe atmosfera unui acasă.

Esența feminității este dată, cred, nu doar genetic, ci și arhetipal, de o psihologie colectivă suptă odată cu laptele mamei. Sigur că poți să nu faci copii, dar asta nu implică în nici un caz că asta ar putea deveni menirea bărbatului. Voi căuta un să găsesc un link la un eseu al lui Andrei Oișteanu care ilustrează savuros această temă.

Știind povestea dinainte, mă bucur s-o citesc, poate pentru că gîndesc că este și o exorcizare.

Da și nu. Lucrurile sînt neterminate, dar cu un final anunțat, previzibil. Adică unul firesc în nefirescul său. Adică încheiate – extrem de strîns încheiate.

Faptul că realitatea reușește să întruchipeze atît de bine mitul unei iubiri romantice este uimitor și previzibil totuși. În fond, el, poate mai marcat de trăirea lui tragică, a condus toată înscenarea și a avut norocul că a găsit partenerul de joc sensibil și ahtiat de a trăi ce-i se propunea. Cred că totul s-a potrivit doar pînă la acest final numai aparent deschis – romantismul tinde către o împlinire doar interioară, a trăirii. Fără moarte, fără o anume imposibilitate care să lase lucrurile oarecum neîntinate de invazia realului brutal, fără un sfîrșit drastic, definitiv, el nu se împlinește sau se degradează brusc în „ruina unui basm”. (M-a uimit ce încheiere minunată a găsit, cine a găsit, la Poștașul sună totdeauna de două ori.)

Nu știu dacă în viața asta tu și el (în măsura în care viața lui a depășit momentul tragic, poate și romantic) veți avea și alte experiențe la fel de profunde. Poate că asta este una întemeitoare, ea a fost un fel de confirmare a legendei voastre, o stigmatizare cu pecetea romantismului (incurabil?).

Pericolul unei asemenea întîmplări este să te prindă în capcana „idealului”, privîndu-te de a pricepe că viața este de departe mai bogată în ce-ți poate oferi decît un singur mit.

Dealtfel, poate fără să-ți dai seama, tu fixezi perfect în cuvinte realitatea mitică, ușor onirică a întîmplării:

„Adormisem, știu, când am avut foarte reala senzație că stai lângă canapea, jos, și că mă ții de mâna care îmi atârna peste margine. Nu te vedeam, dar mâna ți-o simțeam cât se poate de clar în palma mea… M-ai strâns ușor și, când m-am trezit, totul a dispărut. Eram speriată, nu uimită sau bucuroasă. Fusese foarte real și nefirescul situației mă îngrozise pe moment. Nu am avut nici până atunci, nici de atunci încoace nici o altă trăire care să sfideze logica, realul.”

Ai avut mare noroc, totul este să ți-l asumi cu rost.

Căutăm mereu o fantasmă - cal troian în pîntecul visului. O grămadă de icoane la care ne închinăm dorurile. Cum s-o mai ratificăm pe cea vie, pe cea aievea? Care nu e nicicum ușă de biserică...

Vrei să ajungi la o anume rectitudine a coloanei, vertebrînd-o poetic. O șiră a spinării întocmită ad-hoc din mursecări. Mare dihanie iubirea! Pe unii îi mușca de față, tu, mai abilă, știi care-i locul mușcăturii letale. Poezia ta, beată încă de agurida iubirii, aleargă despletit pe șapte cărări. Și cu ochii - abia mijiți!

Nu-i mai bine: zi și tu zgribulitule și, poate, semnătura?

era vorba de acea identificare cu corsarul cu picior de lemn, și, evident, altele asemenea, experiențe exaltante pe care, slavă Domnului, ne puteam bucura o dată în plus că nu le facem decît citind. Sînt bucurii primejdioase altfel.

De ce n-am recunoaște că ele sînt cum sînt fără să considerăm că ar fi frustrante. Norocul nostru e că le-au scris alții și ne-au scutit să le trăim pe pielea noastră.

iau aminte și-mi spun: trebuie să te abții, nu te feri de expresia banală, descriptivă a lucrurilor, intră prin cuvînt în miezul misterios la fadorii. Și privește din nou - de acolo.

Și nu uita: ajunează!

Empatie, recunoaștere și penitență. Eu numeam asta \"nostalgia unui picior de lemn\" și mă bucuram că literatura mă scutește de a trăi realmente această \"bucurie\". Asta nu înseamnă cu nu este o experientă, importantă este calitatea trăirii și răs-fățul întîmplării, întoarcerea ei pe toate fețele, inclusiv cele mai puțin plăcute pentru tine.

faci un bungy-jumping săltăreț, cu ieșire la maluri lirice. E bine zis \"să mărești miza\". Observ că ai și schimbat-o oarecum. E mai generoasă. Poți pune ultimul vers mai degajat și mai ironic:

care abia te-așteaptă

Și scapi și de teama în dublu exemplar.

După ce intri pe site cu adresa de mai sus, clic pe aarhiva, bifă pe căutarea după număr și tastezi 226. Vei găsi o parte din articole: al lui Mihai Răzvan Ungureanu, Danielei Roventa Frumușani, Liviei Săplăcan, Gemmei Hussey și Argumentul Deliei Verdeș.

Succes.

Primul calculator cu care voi sponsoriza pe cineva va fi al tău. Am bunghit eu că ai introdus poezii de Ion Pillat și știam că a scris poeme într-un vers.

Da, e o altă direcție. De fapt, multe însemnări le aveam adunate dinainte. Îmi plac expresiile concise. Dar simt că mă prinde și spiritul haiku-ului. Exersez.

Văd că aplicația o făcusei dinainte. Păsăreasca asta se poartă, văd că nimeni nu s-a formalizat. A devenit firească. Am înțeles-o și eu, mi-au scăpat doar vreo două cuvinte. Dar cînd la o întrebare decentă:

- Unde e Ionuț?

mi s-a răspuns firesc, dar pentru prima oară:

- Treninghează hostesele.

m-au cam apucat năbădăile.

Presiunea mediului, a grupului afin și dorința de a fi “trendy” concură la adoptarea unui idiostil juvenil sau a unuia tehnocrat, dar ele se îmbină armonios cu dezinteresul, ba chiar cu disprețul pentru limba română.

Cred că preferința pentru abuzul de neologisme nu este chiar nevinovată. Oamenii care le agreează nu simt nevoia cuvintelelor vîrtoase, mustoase, expresive, încărcate de conotații emoționale și etice, ele sau nu le spun nimic, sau, dacă le spun, se feresc de ele pentru că vor să fie “liberi”. Căci cuvintele cu rădăcini vechi în limbă sînt și un fel de atașament la etosul limbii, la cultura pe care ea o vehiculează.

Mi-ar plăcea dacă ai vrea să citești și mai ales dacă ți-ai spune și părerea despre textul meu, De ce preferăm unele cuvinte în dauna altora ,
o încercare de a ilustra cum reușește uzul unui cuvînt aparent nevinovat, speșăl, să pervertească înțelesul aprecierii valorilor.

Textul meu se vrea înainte de toate o replică la tratarea prea apăsată a feminității drept \"contruct cultural\". Replica era la mai toate articolele, scrise de persoane feminine în cele 4 pagini pe care Dilema le rezervă totdeauna unei anumite tematici anunțată pe prima pagină. Există ediție on-line, dar nu știu ce păstrează în arhivă și dacă e în funcțiune din 1997.

Adresa internet este: www.algoritma.ro/dilema,
telefon: 211.37.36 (dacă ajungi la redacție - str. Constantin Daniel nr. 11, et, 1 -, ei sînt amabili și-ți pot căuta un număr vechi din retururi)

Dacă te interesează realmente și nu găsești numărul respectiv, ți-l țin eu la dispoziție din colecția mea.

Observ că elimini orice precizare adjectivală a reacției emoționale. Emoția trebuie să fie \"reținută\", imperceptibilă. Nespusă, bănuită. Arăți doar și spui complice din priviri: știi tu!

Nu pustiu, nu sfielnic, nu galben, nu luminat - prea apăsate. Faptul se imprimă sobru, auster - îl descrii cît mai neutru, nu te bagi, nu te implici, contempli. Îl lași în firescul lui fragil, abia mărturisibil. Ca să-i simți puterea. Și să o respiri.

Nu troiene - neutru: mormane,
nu convalescență - nostalgic, ascuns: soare apunînd.

Plus de firesc (karumi) și patos auster (mono no aware), cezura mai bine marcată (kireji). Un pic de surdină pe cuvintele prea stridente:
rece în loc de sec
bate în loc de gonește
răsucite în loc ce chircite
fără zdrențe

Așa să fie.

în toamnă mă bucur că am acces la cămara-ți aurită. Îmi plec coroana.

că tu poți scrie/transpune aceleași lucruri și într-o limbă mai \"omenească\". Am citit o bună parte, dar nu mai sînt de mult un mascochist și nu mă tem să spun că e un efort prea mare pentru cine nu stăpînește limbajul psihanalizei. Aștept un text mai scurt cu inflexiuni lirice. Ca răspunsul dat Gabrielei.

Asta nu știrbește în nici un fel valoarea tehnică și științifică a contribuției tale.