Corneliu Traian Atanasiu

puteți să faceți gălăgie, s-a trezit!

puteți să faceți gălăgie, s-a trezit!

rîsul tău e tonic și încurajator. Vreau să lansez epigrama ilustrată.

printre tristeți tonice. Să fie nu-mă-uita.

Războiul. E vorba de modul războinic de a simți că te înfrunți/confrunți cu ceva care de fapt nu-ți este ostil. Destinul nu este ceva ce este împotriva ta, este, dacă ai talent, mai curînd ceva pe potriva ta. Înțelegerea este împăcare și consimțire: amor fati. Destin înseamnă mai puțin a fi (pre)destinat, cît te bucura de cele ce-ți sînt destinate și a-ți găsi astfel o destinație.

Îndurarea este văzută ca răbdătoare asumare a condiției în care ca magician știi că de tine ține să sus-ții o lume, adică să-i asiguri noblețea, înălțimea, bogăția. A îndura viril să ai o responsabilitate mult sporită. Să născocești mereu o realitate în care să merite să trăiești.

Realitatea în sensul uneia care ar fi dată fără participarea noastră este una inconsistentă, friabilă. Schimbătoare, perisabilă, cum zice minunat un coleg de site, Horia Pătrașcu: paradită. Oricînd gata să devină o ruină. Trebuie să fii matur ca să-ți asumi că din destinul tău face parte chiar grija pentru ca realitatea să existe consistent îmbogățind-o, înnobilînd-o, împrospătînd-o, frăgezind-o. Asigurîndu-i cu suflare ta doza benefică de duh.

\"profesorii nu prea iti cer sa inveti.. nu te obliga nimeni sa o faci.. \"
Muresan Dan Constantin

Învață doar de mîntuială,
Pe dinafară, o spoială,
Un discurs de papagal peltic.
Înlăuntru – absolut… nimic.

un vertij, o centrifugare. O fugă, o împrăștiere, o rupere de sine, o risipire. Literele fug din cuvinte și - ca la leapșa - aleargă să prindă altele. Și niciunele nu se opresc - cocoțate, pe ouate. Dacă ar fi un perete, s-ar strivi de el însîngerate.

Ela face pe modesta, textul ei însă ar face onoare oricărui editor care s-ar recomanda în acest fel ca o competență autentică în a face... recomandări. Veritabilă și mai puțin obscură.

Demontarea părerii pripite că textul ar fi vulgar trebuie făcută insistînd într-adevăr pe faptul că ceea ce e șocant nu are nimic de a face cu trivialul. Masturbarea este uzitată doar ca o metaforă pentru autoerotism, arătînd distanțarea ușor ironică a autoarei și vizînd mai degrabă primejdia făcăturii, contrafacerii, afectării etc. Pericolul ca, oferind „individului o plăcere, o jubilație o satisfacție proprie, creată de sine însuși”, să-l aplece prea tare spre o autosatisfacție suficientă, neglijînd compromițător alte valențe ale creației.

Baia ca spațiu al intimității ascunse, protejate, “private” are valențe multiple și contradictorii, abil folosite. Purificarea este adesea prea insistentă și aseptică slăbind imunitatea. Pe de altă parte nu e sigur că poetul face cu adevărat dușul curățitor, manevrele lui par să fie călăuzite mai curînd de dorința unei originalități obsesive. Vrea să se debaraseze de viziunile compromițătoare ale ochilor care au privit în oglindă înaintea sa. “Nu-l privește” că au privit și alții și nici nu suportă să fie privit, vizat. Purificarea pare mai mult o epurare (ca aceea etnică).

În cele din urmă, trebuie înțeles că textul Ioanei este unul autoironic (cum spune ea, alegerea unui act masculin este doar o regretabilă întîmplare/confuzie) și în felul acesta valoarea lui, morală să zicem, sporește pentru că este asumată.

Ela, o reverență pentru probitate.

Ca numai animalul \"bou\"
Laurentiu Ghita

Mereu mai trist și eu constat:
Cîtă nestatornicie!
Păi doar acel ce-i înjugat
Este fidel... din cerbicie.

și se poartă citatul comentariilor adopt mulțumirile Ioanei:

\"va multumesc ca ati fost prezenti aici cu opinii pro sau contra sau fara legatura cu textul. nu ma formalizez si nici nu ma supar, asa cum multi dintre voi deja stiu. cred ca arta a fost inventata tocmai ca sa creeze punti intre oameni\"

O aștept pe Ela cu producția ei. Mă bucur că și ceilalți și-au spus păreri care au adiat din depărtări pe lîngă ale mele. Altădată poate tangențe, interferențe, convergențe.

este că se desolemnizează actul poetic, sacru, orfic. Că se vorbește despre cel ce \"oficia\" un serviciu aproape divin cu un limbaj \"necuviincios\", profanator. \"Poetul\" vrea să rămînă neatins în ipocrita sa ipostază de semizeu, nu vrea să-și asume și mizeria firească a prestației sale.

Despre această ipostază derizorie scrie și Kafka o povestire exemplară pe care o amintesc în Mitul artistului .

Textul Ioanei este o ars poetica. E adevărat, ușor parodică, privind dintr-un unghi malițios care vrea să scotă în evidența artificiul, artificiozitatea actului creator. O anume obsesie a autonomiei, a originalității prin sterilizare, riscînd sterilitatea.

Poetul e un narcisist el folosește oglinda ca să se vadă pe sine, numai pe sine, să se pătrundă. De aceea o curăță meticulos de tot ce îi poate altera propria imagine, singura pe care o agreează, de care e îndrăgostit.

Grotescul actului este chiar această simplificare: oglinda și pironul. Îmi aduce aminte de un banc: cum se masturbează un japonez. Se descrie îndelung ritualul, îmbrăcămintea, așezarea, gesturile ceremonioase și apoi, cu cele două palme, simulînd apucare penisului, o mișcare scurtă în jos, însoțită de un urlet orgasmic: Haaaaaa!

E evidentă, ironia la adresa răsfățatului poet contemporan care beneficiază de condițiile unui ritual aproape aseptic:

„Privindu-se in oglinda curata, etc. si gandindu-se cat de grea este masturbarea
Cand ai veceul in fundul curtii”

Îi propun Ioanei, deși s-ar putea s-o știe și ea din copilăria petrecută la țară, să folosească, pentru a înlocui expresia caca din titlu, pe “a scoate plod”. Sună foarte bine în contextul în care activitatea poetică e și un semn productiv de maturizare a sensibilității. La țară ea este folosită de adolescenții adunați în grup care-și verifică potențele proaspăt dobîndite:

- Ia să văd, poți să scoți plod.

care-mi place, plină de nerv, cu struna vibrînd. E ceva din smuceala eseniană la plecarea în lume și o tentă din fronda lui Dinescu. Am cules scrisoarea din drum. E în siguranță.

streșini picurînd –
frunziș nou în tremur vechi
mesteceni subțiri

că pot da răspunsuri prea ferme, dincolo de ce am scris deja. Fiind vorba de destin, îmi vine să cred că nu toată lumea are destin. Cum spune o vorbă românească: cîinele moare de drum lung și prostul de grija altuia. A avea destin ține de o anume cîinoșenie bine pusă la cale. Și de un fel de talent în sensul în care Pleșu vorbește de talent moral.

Ceea ce face Conchis în roman nu este decît ceva similar hazardului. Înscenează întîmplări în așa fel încît ele să aibă forța realului plin de mister. Rămîne ca talentul fiecăruia să surprindă înțelepciunea acestor întîmplări prin propria sa implicare spirituală.

Este necesar și un \"altul\", un inițiat, o călăuză, dar uneori sînt suficiente doar întîmplări dacă ai în tine forța și talentul de a le distila exigența.

În roman religiozitatea nu este decît de factura unei spiritualități mitice (cel mult). Și pentru mine este convingătoare și exaltantă.

în cîmp departe -
pe-un mormînt mierla-și cîntă
chemarea vieții

poemul tău nu mai are articulații. O rîmă-inimă care afînează doar solul, îl umple tenace cu slavă. Aglomerează în temelii putreziciuni fertile. Cernoziom răbdător cu promisiuni vagi și fără termen. O istorie mai groasă decît gluma. Rodnicie a morții întoarse cu plugul.

și-o luăm de la capăt

călărind râmele astea deocheate
numite inimi

pentru aprecieri și urări. La fel și vouă.

Amețești lumea învîrtind-o în jurul florii de cireș. Te cațeri pe vrejul lunii. O poezie cuminte cu vise prelungind basmul copilăriei.

Cu pene-i doar împănat,
iar la minte-i pomădat,
la tastat n-are talent,
la umor e... repetent.