Corneliu Traian Atanasiu

Răgazul cafelei. Asta cînd nu ești prea zorit, cînd te trezești din timpul care te duce cu el într-un răstimp meditativ. Și te copleșește dezlînarea vieții, amintirea neîmplinirilor și fel și fel de nostalgii. Bine marcat stabilizatorul prozaic, cinismul, umorul, persiflarea care dau un pic cu tifla și lasă totul, încă o vreme, într-o suspensie tot mai vinovată, mai amețită.

Sînt bucuros că nu mă lași fără aprecieri. Bibliografia este doar așa din ce țin minte, n-am subsol erudit. Ai văzut bine, am ales calul pentru că e nărăvaș, dar bine strunit... Mi se pare că nărăvaș e o ciudată performanță a limbii. Nu înseamnă, la urma urmei, decît tot nărăvit, cu nărav, vicios într-un fel. Dar pentru că noblețea animalului și delicata lui impetuozitate ne impune, preferăm să vedem în nărăv-aș un sufix diminutival. Sau să mergem pe sugestia lui. E un nărav pe care-l răsfățăm, pe care-l putem struni - un simbol al libertății, trăsătură ambiguă și ingrată.

Elena, dacă te referi la autch, habar n-am ce înseamnă, dar Google știe:

http://www.google.ro/search?hl=ro&q=autch%21&btnG=C%C4%83utare+Google&meta=lr%3Dlang_en

Pentru greșeli mai interesante:

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol=9439

Remarc tonul pertinent al cronicii, pliat pe pulsul evenimentului și lipsit de mai vechile accente parazitar-encomiastice.

Horia, cred că te scuzi în exces. Primul tău comentariu la un text al meu se termina așa: \"Ar mai fi multe de spus, dar ma opresc aici. Va astept pe pagina mea sa ma desfiintati, era sa spun sa va razbunati!\" Cu porniri și așteptări mult prea belicoase. Știi că nu e cazul. Spuneam deci candid și serios că volumul tău este, e adevărat după gustul meu, demn de un premiu literar. Din păcate eu nu ți-l pot oferi încă. Dar o să-mi fac plăcere să scriu, nu știu cît de inspirat, despre el.

Medeea, îți mulțumesc pentru bibliografie, mi-ai fi fost însă mult mai de folos cu titluri și paginație, altfel pare doar apă ce colonie. Nu am avut ambiția de a scrie un studiu minuțios cu acribia cercetătorului și nici un tratat savant însoțit de bibliografia integrală a subiectului.

Un eseu, după gustul meu, se scrie sub imperiul urgenței. Vrei să spui ceva fără să fii convins că spui un lucru asigurat, n-ai timp să consulți ce s-a scris despre, riști, încerci să mărturisești ce-ți spune intuiția și poate o anume împrejurare care te precipită la treabă. Eseul este doar o tentativă, mai curînd o tentație decît o osteneală. El nu ambiționează să epuizeze subiectul, abia de amorsează problema. O semnalează, dar o face sau trebuie să o facă într-un mod alert, spumos, stimulativ, cu șarm.

Pe de altă parte, îmi vine să cred, asta doar din umila mea experiență, că pasiunile comple echipate se nasc moarte.

Alina, părerea ta este pe aceeași undă cu intențiile mele și sînt sigur că delicatețea ta va fi mereu nemiloasă cu tine. Dar cu atît mai viguroasă.

Horia, mă bucur că îmi asiguri ratingul. Fiecare avem zile proaste și umori variabile. La prima ta vizită m-ai făcut (sau ai vrut să mă faci) praf. Cu altă ocazie ai spus:

„excelent

Excelenta povestire si excelent rezumatul ei! Domnule Atanasiu, sunteti cel mai talentat si serios, as spune cel mai greu autor de pe acest site. Ma minunez sa vad cum tot felul de productii submediocre sunt instelate, uneori si de cate trei-patru ori, de cum apar, probabil si fara a fi citite, numele autorului/autoarei fiind suficient, iar textele dumneavoastra sunt aproape trecute cu vederea, recomandate asa, cumva parca din obligatie, asa cum ii dai o nota buna unui elev antipatic, fara placere, aproape cu ciuda.
M-a mirat sa aflu ca nu aveti nivelul de acces care sa va permita postarea articolelor direct, fara sa treaca prin filtrul editorilor, uneori asteptand zile intregi. Cum e posibil asa ceva? Pai n-ar fi rau sa aflam cine are aceasta posibilitate. Cine este recunoscut de catre mai-marii acestui site ca meritand o asemenea facilitate care dumneavoastra va este refuzata?! Sunt indignat ca oamenii sunt atat de orbi incat sa nu vada valoarea textelor dumneavoastra si imensa onoare pe care o faceti, prin prezenta dumneavoastra, acestui site. Imi cer eu scuze in numele lor si va rog sa fiti incredintat ca va citesc cu admiratie si respect!
Horia Patrascu [06.Dec.05 13:00]”

Încerc să și răspund. \"Șubrezenie dereglată, iritabilitate nemotivată\" vorbește despre o rablă temperamentală. O delicatețe – dacă vrei – ultragiată (mai curînd fără temei). Dacă n-ai fi citit în diagonală (clișeu denigrator pe care l-ai folosit și prima oară – și care nu face deloc cinste unui cititor onest), ai fi observat că tocmai sporirea sensibilității, a aceleia care este vulnerabilitate nefirească, nenaturală (așa e omul o a doua, o altă natură), oarecum nespontană, poate duce la o delicatețe aproape senină – robustă. Care nu mai dă dovadă de istericale.

Știu că am o datorie față de tine. Volumul tău este unul de excepție și ar fi meritat un premiu literar. Îmi dau seama că a devenit o urgență (am amînat vinovat) să spun cîteva cuvinte despre el. Cu riscul inerent de a mă îmbăta cu cuvinte. Dar sper ca ele să fie îmbătătoare și pentru cititori.

Horia, mă bucur că te-am auzit, ești un polemist cu nerv. Și uneori cu nervi.

că sînt membru și al agoniei și al europeei și le consider, așa cum numai declară unii și alții, două site-uri prietene, considerînd absolut deplasate reacțiile unor mercenari confuzi și șovini, dar încercînd să evit acuzațiile lor impertinente de delațiune, rog pe cei ce doresc să se informeze despre starea de spirit de pe site-ul vecin să consulte și comentariile făcute acolo la (acest text). La prima parte, datorită conjuncturii nefaste, am evitat să primesc insultele de rigoare.

că m-ați înțeles și vă urez lecturi fructuoase.

Finalul este într-adevăr mai dur. Dar toți cei care trăiesc într-un limbaj capătă o conștiință narcisiac-bătăioasă care îi întărește într-o solidaritate a legitimității. Neavînd controlul prin limbă, nu-și pot simți suficiența. Sînt închiși voluntar într-un jargon încremenit, prizonieri ai unui proiect fără scăpare.

\"și nu este constănțean ci mangaliot\"

Sigur mangaliot, nu cumva mangalița? Pentru eventualitatea din urmă am adăugat în text și o epigramă.

Le-am ordonat cum trebuie, pe Europeea ordinea e retro.

Felix, eu ți-am promis un miel pentru că m-ai botezat. În urmă cu ceva vreme, eu am lăudat cenaclul agonia și am atras atenția că încercarea europeei de a relansa un cenaclu fără un critic adevărat sună a ședință de partid plicticoasă. Atunci am rostit și numele tău. E posibil ca cei care te-au lăudat s-o fi făcut în virtutea acelei recomandări. Vor reciprocitate. Gudurei. Totuși, și ca pastișă, mîna unui literat rămîne de boier. Și producția - stilată.

Nu are decît pseudonime: etilescu vaginal, exterminescu visceral, scrîntescu verminal, șexpirescu genital, terfelescu papagal etc.

Pe agonia își zice Andrei Arnăutu.

Nu sînt ahtiat după genul tău de poezie. Cînd însă o citesc, nu pot să nu observ că are vînă. Eu o poezie declarat insurgentă și scrisă în ritmul unei urgențe care riscă să rateze amînînd: „ce nu se spune, se uită”. Fast-poetry – dacă nu azi, nicicînd, adio și-un praz verde.

Mereu te răfuiești cu ceva. Acum cu iubirea, stare prin definiție infecțioasă. Se ia și, după incubația, declarată, se agravează galopant – „se-mpute”. Iubirea este doar o răfuială cu trecutul bolînd al iubirii. Ca să mai salvezi ceva, cînd ochiul a devenit prea cinic-lucid, ar fi nevoie de o blîndețe, de-acum imposibilă:

“și câte gene
câte milioane de gene
ar trebui să-i crească ochiului
pentru ca lumina
să intre mai blând
în himenul asfaltat
al trecutului?”

Trecutul este de fapt violat (deși cu un efort extrem) fără menajamente: “deschid fălcile / cu un cric de voință”. Cu puține speranțe de a mai recupera ceva:

“înghit toată această lungă
spirală de stele și spermatozoizi

pe care uneori îți mai alunecă
dacă am noroc
sufletul”

Scena din serile mălăiețe pare să recupereze ceva mai uman din întîmplarea petrecută – nimicul unui biet iz.

Ultima secvență este însă admirabilă și transferă totul în orizontul adevăratei iubiri fără frontiere, aceea activă și necondiționată:

“și-apoi fără mănuși
te șterge la fund

și face asta ca și cum ar dansa”

Aici sentimentul s-a dat de trei ori peste cap, s-a dat cu capul de toți pereții și iubește necondiționat, din toată puterea smereniei.

Nu sînt ahtiat după genul tău de poezie. Cînd însă o citesc, nu pot să nu observ că are vînă. Eu o poezie declarat insurgentă și scrisă în ritmul unei urgențe care riscă să rateze amînînd: „ce nu se spune, se uită”. Fast-poetry – dacă nu azi, nicicînd, adio și-un praz verde.

Mereu te răfuiești cu ceva. Acum cu iubirea, stare prin definiție infecțioasă. Se ia și, după incubația, declarată, se agravează galopant – „se-mpute”. Iubirea este doar o răfuială cu trecutul bolînd al iubirii. Ca să mai salvezi ceva, cînd ochiul a devenit prea cinic-lucid, ar fi nevoie de o blîndețe, de-acum imposibilă:

“și câte gene
câte milioane de gene
ar trebui să-i crească ochiului
pentru ca lumina
să intre mai blând
în himenul asfaltat
al trecutului?”

Trecutul este de fapt violat (deși cu un efort extrem) fără menajamente: “deschid fălcile / cu un cric de voință”. Cu puține speranțe de a mai recupera ceva:

“înghit toată această lungă
spirală de stele și spermatozoizi

pe care uneori îți mai alunecă
dacă am noroc
sufletul”

Scena din serile mălăiețe pare să recupereze ceva mai uman din întîmplarea petrecută – nimicul unui biet iz.

Ultima secvență este însă admirabilă și transferă totul în orizontul adevăratei iubiri fără frontiere, aceea activă și necondiționată:

“și-apoi fără mănuși
te șterge la fund

și face asta ca și cum ar dansa”

Aici sentimentul s-a dat de trei ori peste cap, s-a dat cu capul de toți pereții și iubește necondiționat, din toată puterea smereniei.

Adrian, într-adevăr, paranoia este nebunia nebuniei.

Raul, multe din textele mele sînt scrise într-o anume conjunctură doar ca fast-essay. Cu inerentele lipsuri ale rapidității. Părerea ta este pertinentă și corectă.

Nu ne aliniem, dar sîntem destul de mimetici, copiem fără să vrem tipuri de iubire. Da, iubirea ca soluție este unul din tipuri, iubirea din disperare, exasperată. Ca salvare de toate cele.

Ca exercițiu, iubirea este perfectibilă și se învață. Poți iubi mai bine și mai responsabil data viitoare dacă te gîndești că nu prea te-a interesat prea mult ce/cel pe care-l iubești și te-ai axat doar pe sentiment și trăire. Dar înainte de orice trebuie să iubești viața, n-are rost să te încurci cu altele, alții fără să iubești viața.

http://www.agonia.ro/index.php/essay/141412/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/141702/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/142326/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/145000/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/145528/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/150323/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/essay/155829/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/article/142969/index.html

http://www.agonia.ro/index.php/article/150321/index.html

Nuța, am răspuns pe altă pagina la fel. Exercițiul contează, el înseamnă multe: îndrăzneală și tot ce vine dincolo de ea: dobîndire de abilități, de încredere, de curaj, de apetit și atîtea altele.

E bine că ești în finalul acestor comentarii, ești cu adevărat de bună credință și nu invoci alte exigențe în legătură cu cele ce ai citit. Ai înțeles și te menții în ideea pe care ai prins-o și îți ajunge. Și pe care o contiui. Mulțumesc.

de cînd tot exersez, recunosc, am început să am îndoieli că iubirea este altceva decît o responsabilizare sporită. Dar sună atît de urît, nu?