Corneliu Traian Atanasiu

Demersul tău este deosebit de flexibil și e realizat cu deplină acuratețe. Urmărești cu adevărat firul epic al întreprinderii autorului și ne introduci în atmosfera anchetei. Citezi, cum am văzut și în alte texte ale tale, cu probitatea celui care a făcut efortul de a-l înțelege pe autor, care vrea să dea probe de autenticitate a gîndului și stilului său și care nu-și ascunde consimțirea la voluptatea cu care l-a citit.

O asemenea tentativă (a autorului) e normal să ne pună pe gînduri. Și, în măsura în care volumul se citește cu plăcere să ne aducă și satisfacția de a urmări un anume patetism al realizării unei intenții. Întrebi totuși suspicioasă: cui prodest? Mai precis: cui folosește distrugerea miturilor? Să n-ai nici o grijă, ele sînt distruse doar atunci cînd nu prea mai funcționează (după Eliade în asta constă și adevărul lor – funcționalitatea în grupul care crede în ele). Sînt un cititor asiduu al lui Lucian Boia, un istoric care spune foarte limpede că sîntem grevați mitului. Scăpăm de unele ca să intrăm în slujba altora.

că ai prins acordul fin, Maria. Sper să refacem cît de cît colaborarea dintre cei ce scriem haiku și vreau să încerc să avem aici acea minimă bibliotecă adunată de la cei ce au avut contribuții în limba română pe net.

confunzi acest site (care se vrea literar) cu berăria. Știu că n-ai să citești, dar alții poate te vor recunoaște în acest text. Și se vor feri să-ți semene.

ai mult de lucru la cei șapte ani de-acasă. Revino cînd îi împlinești.

Așa cum parcă am văzut că spui și tu în altă parte, eu mai cred că oamenii pot gîndi dacă au gustul și voluptatea acestei practici. Încerc să arăt că oricine gîndește se poate bucura de această oportunitate, chiar dacă la început o face pe urmele sau cu asistența altcuiva. Trebuie însă să-și asume responsabilitatea că are o minte și un suflet pe care nu se cuvine să le neglijeze vinovat.

Cred că experiența cea mai fructuoasă a morții (cea reală, finală, neputînd fi valorizată ulterior) rămîne aceea a gîndului ei. Aceea a gîndului înspăimîntat care te obsedează și terorizează. Și care poate fi adîncit și suportat cu groază răbdătoare. (Aș zice trebuie adîncit de cel care are acest curaj aparent inuman.)

A fugi mereu de acest gînd și a accepta subterfugiile culturale în locul trăirii existențiale înseamnă a rămîne mereu descoperit în fața altor și altor pusee de înspăimîntare. Trăit oarecum pînă la capăt, acest gînd exorcizează în cele din urmă spaima și preschimbă moartea într-un motiv cu care poți conviețui familiar. Și, într-adevăr, îl poți valoriza în fel și chip.

Eliade vede moartea ca pe un ritual de trecere, ca pe o șansă de renaștere. Mie personal mi se pare de multe ori un fel de amplificator vital.

Numai așa moartea rămîne cea de toate zilele, devenind a noastră, intimă, cu virulența atenuată și găsindu-și rostul cît trăim în chiar economia vieții.

E adevărat, și al banilor. Nu cred însă că occidentalii sînt altfel, poate doar mai ipocriți, afișînd mai puțin. Cînd eram încă la vîrsta incertă a tuturor posibilităților, un prieten mi-a spus de cei trei N care ne așteaptă: nesimțirea, neputința și nerușinarea. Se pare că ei se completează unul pe altul și se armonizează. Cred că o să verific destul de curînd.

După cum se vede sinceritatea este cel mai adesea pîndită de pericolul cinismului.

Ce fericire, pacea aia e totul! Să-ți poți savura împăcat oboseala. Trupul care a dovedit. Și nimeni nu te lasă în oboseala ta. Eu, cîteodată, închid ochii (nu laș, în joacă doar) și totul devine doar o rumoare caldă și extrem de bizară. Ochii sînt de vină. N-au milă.

Ce fericire, pacea aia e totul! Să-ți poți savura împăcat oboseala. Trupul care a dovedit. Și nimeni nu te lasă în oboseala ta. Eu, cîteodată, închid ochii (nu laș, în joacă doar) și totul devine doar o rumoare caldă și extrem de bizară. Ochii sînt de vină. N-au milă.

Cele mai frecvente reacții de inapetență la acest text sînt cele care-l refuză din principiu pentru că nu înțeleg ce înseamnă să abordezi la alt nivel temele serioase (și nicidecum doar școlare) pe care nu le-au agreat niciodată. Și nu le vor agrea pentru că refuză ideea că ar putea învăța abia după ce s-au școlit ca gîsca prin apă.

Se uită că eseul este doar o încercare și că nici nu se vrea exhaustiv și nici nu face apel la vreo bibliografie completă. Este doar o încercare de a pune într-o ordine de moment ceea ce, învățînd multe și de toate, cu vremea cere o nouă așezare. Valoarea eseului de față constă în chiar evitarea festivismului pășunist al școlii, cît și a superficialei interpretări sociologiste a defetismului românesc. Capcane evitate cu eleganță și finețe.

cochetăria cu acea golire de sine pentru a da de ultimul fundament. Exercițiu de exorcizare într-un registru salubru al regăsirii în refugiul pustietății interioare.

În ciuda sarcasmului, indignarea e bine temperată de o anume surdinizare a protestului. De o întoarcere a revoltei în implozie.

Un poem în nota celor auzite la unul din cenacluri. O atmosferă de nostalgie, de regret și neputință. Un amestec de constatare dureroasă și de diagnostic cu accente obiective persiflate de limbajul birocratic. Doamna (Poezie, se înțelege) nu este nici ea o iubire veșnică. Rămîi cu amintiri (poate notabile), dar adeverința de vechime e doar una de funcționare cvasibiologică. Crește doar procentajul la punctajul de pensie.

Pînă la Gala de Apoi, mai cauți doar martori privilegiați care te pot vedea cu alți ochi și, cine știe, pot depune mărturie. Jurînd pe micile secvențe salvate în lacra cuvintelor.

Cred că atunci cînd se tot elogiază libertatea de exprimare se confundă prea lesne cu libertatea de expresie. Căci una e să ții să-ți exprimi păreri, opinii, idei și alta să dai expresie doar firii tale cîrcotașe dedulcită la expresia suburbană. Dar eu cred că acest mod de a forța intimitatea nedorită este un handicap al celui ce nu cunoaște alte registre mai rafinate ale expresiei - apanajul rudimentarității.

Nu cred că suferința artistului poate fi privilegiată prin definiție. S-au cam dus vremurile nedreptățirii bietului geniu neînțeles. Acum, din contră, trebuie să sugerăm și artiștilor să fie mai atenți la suferințele lor lipsite de demnitate (care și pentru ei se numesc tot frustrări, orîcît de accentuate le-ar fi personalitățile. Și mai ales să nu-și irosească prea lesne suferințele în lupte profane, nereușind să le sublimeze în creații.

că e bine echipat tehnic și reușește să țină la dispoziția și în atenția cititorilor textele care au dispărut din prima pagină. Faptul că afișările cresc în continuare și că există comentarii după luni de zile arată că site-ul este este performant.

Amalia, un asemenea concurs ar trebuie să fie unul de onoare pentru fiecare cu sine însuși. Practic, cred că ar fi mult prea dificil. Dincolo de faptul că mulți se străduiesc să concureze la o notorietate de semn contrariu.

Romulus, mă bucur că \"ai percutat\". Nici eu nu cred că politețea și amabilitatea, eticheta scorțoasă sînt ceea ce ne dorim. Putem cocheta și cu alte registre ale adresării, dar important este, cum spui \"să purtăm cravata respectului față de artă și artist\".

Totdeauna există nuanțări. Sau mereu ne ispitește o anume umbră care pare pe moment totul - esența. Păcatul fericirii ține de a te compara cu zeii, de a-ți aroga meritul fericirii, cînd ea nu este decît rodul hazardului. Acum e adevărat că Dumnezeu nu bagă în traistă și mulți, neavizați, dau cu piciorul norocului. Norocul este să joci în continuare și tot mai atent, mai versat. Să nu te lași pe tînjeală și nici să nu adormi cu laurii reușitelor chercheliți pe-o ureche.

Sper să facem tîrgul. O să profit de vacanță.

Și observația, și sugestia au sensuri multiple și aplicații în contexte mai variate. Ai ales pentru observație constatarea, remarca în fermitatea ei de etichetare care sună a obiecție critică și este primită ca mustrare, dojană, reproș.

Marele avantaj al sugestiei față de beșteleala observației este într-adevăr o anume diplomație. Menajarea celui vizat, prin atenuarea criticii și prin mimarea degajării, neimplicării celui celui ce o face. Sugestia nu este coercitivă, lasă insului impresia că rămîne la latitudinea lui să ajungă la observarea greșelii și a măsurilor ce se impun. Are eleganța de a da numai o idee, de a băga la idee, de a propune și nu de a impune. Pare doar un sfat degajat și nu o corecție.

Și totuși sugestia este mai insidioasă, mai vicleană, mai perfidă. Lucrează pe dedesubt și pe nesimțite. Pentru că pacientul nu i se opune. E oarecum în transă.

Mai că-ți dau dreptate. M-am cam zorit să termin. Și pe urmă, m-am gîndit brusc și prea abrupt că trebuie să nu dea genul frumos în fandacsie. Deși, la urma urmei, există evident o paradigmă feminină care cochetează cu sexul slab în orișice bărbat. O fi de-acum binecunoscuta anima?

Îmi place să ești interesat de teme majore, chiar dacă titlul Să fii și să rămâi tânăr e o artă pare să fie grevat unor prejudecăți fără vîrstă. Fiecare individ trece prin toate vîrstele (dacă le mai apucă) și nu este deci tînăr din născare ca să rămînă veșnic ca atare. E mai întîi copil și devine vrînd, nevrînd tînăr. Se pare că tinerețea este doar vîrsta cea mai rîvnită și, într-un fel, vîrsta adoptivă a vremurilor noastre. În alte timpuri poate că avea cotă maturitatea sau chiar înțeleapta bătrînețe (pe care extrem de puțini oameni o apucau).

Și eu am să pun la bătaie în cele ce vor urma mai degrabă o anume experiență personală de viață. Tinerețea este în primul rînd o vîrstă nu a întîmplării, ci a asumării. Tuturor li se întîmplă, dar puțini riscă să o adopte ca o vîrstă care trebuie dusă pînă la maturizarea ei. Spun asta pentru că m-ar apuca lehamitea dacă cineva m-ar întreba dacă aș mai vrea să fiu tînăr cum am fost odată sau dacă aș vrea să fiu tînăr așa cum îi văd cu stupoare (și nu mă feresc s-o spun, cu scîrbă) pe cvasi-majoritatea tinerilor de azi.

Iar tinerețea aceea de consum, tinerețea fardată a femeii fără vîrstă (care vrea să fie la fel de la 15 la 80 de ani), mi se pare chiar o culme a superficialității și suficienței.
De aceea, cred că, în loc de a ezita între tinerețea fizică și spirituală, e mai bine să mizăm pe o anume vitalitate, pe o tinerețe existențială care, pe măsură ce oricum pierde din potențialul biologic (deși se străduiește să-l mențină la cote ridicate), deschide mereu alte orizonturi acelei tinereți perpetue care este dorința de inițiere, de mereu alte începuturi și debuturi.

Ai dreptate deci să consideri că esențialul în a te percepe (căci aici contează mai puțin cum te percep ceilalți) tînăr este un anume factor energetic, ceea ce eu aș numi tonusul vital sau chiar prospețimea existențială. Energia și candoarea (asta e experiența mea) îți vin din generozitatea cu care te dedici unor activități noi și personale. Activități fără cotă pe piață, fără foloase pecuniare și prestigii oficiale. Dar deosebit de eficace în a-ți împrospăta izvoarele de energie vitală.

Ar mai fi un mic adaos. A face aceste lucruri înseamnă de fapt a te bucura de viață și, chiar fără să vrei, a ajunge în compania celor ce sînt tineri ca și tine (cronologic sau ba) pentru că manifestă aceeași energie debordantă și se simt împliniți trăind prezentul fără să se gîndească la viitor. Și în consecință se simt recunoscători vieții pur și simplu. Poate că ăsta-i optimismul tinereții mature. (În tinerețe, recunosc, am fost extrem de pesimist, și nici măcar vreun pesimist robust.)