Însemnări aforistice XXXII

Nichitism. Dacă timpul este \"un fel de gură locuind în centru unei pîini\", \"un cal interior\", trăirea noastră n-ar putea fi jăratec care să preschimbe răpciugoasa mîrțoagă în fabulos armăsar? Între memorie și uitare există un fericit echilibru - acela care nutrește mereu prospețimea. Dacă am simți cu adevărat, clipă de clipă, am muri de rușinea... nesimțirii noastre. Singurele privilegii legitime sînd acelea pe care puterea de a te bucura le transformă instantaneu în merite. Mîhnirea nu este decît o nuanță a bucuriei de a fi, gravitatea una a jocului copilăresc - ele conspiră mereu ca fericirea să-și păstreze nealterată prospețimea. Apelul la realitate, oricît de autoritar s-ar crede, nu este decît modul iluzoriu de a invoca suveranitatea iluziei oficializate. Fericirea salvează lumea nu în sensul de a o justifica așa cum este, ci în acela că dovedește că - în ciuda a tot și a toate - bunăvoința învinge încă o dată răul. Coeziunea realului ține totdeauna de puterea unei iluzii. Sînt pesimist în ce privește omenirea, doar asta mă ajută să-mi mai păstrez optimismul în ce privește omenia. Destul de des nefericirea personală duce la angajarea pentru fericirea tuturor, firesc ar fi să se întîmple și invers.