Însemnări aforistice XXXIII

Elitarismul nu poate fi doctrina unanimă a egalitarismului. Și totuși ipocrizia utopiilor nu s-a sfiit să ne convingă mereu că democrația n-ar fi altceva decît revendicarea aristocrației pentru toți. Jertfește doar cel ce s-a dovedit la înălțimea voluptății a ceea ce sacrifică. Altfel nu poate fi vorba decît de masochistă automăcelărire. Anticicatrice. Tot ce-a fost rană în trăire devine stigmat în poezie. Fără intervenția permanentă, subtilă, masivă a artei, realitatea se derealizează. Cu fiece poet e tot mai greu să fii om, căci el ridică standardul simțirii ca un etalon ce va fi impus nedemocratic tuturor. Bucuria contrariată de circumstanțe exterioare nu e abolită, ci agravată doar cu complicații de destin. Poezia este cel mai intim angajată în procesul mutațiilor structurale ale universului. Cinicul transfigurează amărăciunea lucidă în ironia dureroasă a pesimismului vesel, face din umor pură ispășire. Gîndul poetului nu ricoșează pe învelișul sonor al cuvintelor, ci le pătrunde ca o lumină - limpezindu-le. Civilizația desființează registrele trăirii vîrstelor contopindu-le într-una singură - cea cosmetică. Heidegger caută ființa - totdeauna stihială - a cuvintelor, înrădăcinarea lor întru spirit ca o rumoare de frunze adiate-n lumină.