Cornelia Muresan

diminețile sunt scut amniotic peste aripile nou-născute: unu, doi, trei, uneori chiar mii de suflete făcute cuiburi în cireși se prăbușesc așteptând să renască din pocalul abrupt și

Cum iți spuneam... Zilele neterminate mi-au îmbătrânit pe brațe și riduri adânci mi-au lustruit pe chip zâmbete carnivore. Când surâd dinții îmi sticlesc în aer. Dinții sunt colți și oasele

Nu mă îngâna frate, nu mă îngâna încă n-ai de ce să-ți faci promisiuni deșarte. Mai bine să te strângi de coate până când n-ai să mai crezi în vorbe. Vorbele-s scrum de țigară scuturate-n vânt

-me dejaste, me dejaste el aire se me fue se me fue, se me fue -ne-om regăsi cândva, sub altă lupă întârziată între noi, fără călcâiul gol mustit în apa de ploaie stătută și

Ne naștem prea mulți - deodată - păpușari între brațe invizibile atârnate din cer ca într-un balansoar de clepsidre alteori păpuși de lut ne luăm avânt pe vârf - nu cumva- să rănim călcâiul

Dacă viața ar fi un vis, numai un vis, lacrimile ar fi râsete albastre de copil, botezate în umbra unui curcubeu înzestrat cu ferestre, crengi și clopote; ferestre în care să ne întâlnim

De când am ordonat apusurile pe umerașe de carton văd scheletul cerului atât de deznutrit parcă-i o fecioară anorexică. Mi-e milă de el și-i număr oasele cu patimă până se termină în orizont un

Scrâșnet de teamă respins din partea de Lună stângace pe sticla din fântână lângă icoana păgână în piele de șarpe descompuse dorințe deșarte gesturi furate stau ca pe ace iernile vrăjmașe

am înțeles misterul unei șoapte căzută din clopot în sufletul meu: între întuneric și lumină pâlpâi umbrele și clopotele răsună de trei ori și clopotele bat repetitive și vagi între

Adevărul e un mic monstruleț nătâng înglobat în simțul meu comun miraj hipotonic părăsit pe verandă nu-mi pasă în fond cauză-efect îmi plac dramele ador imperfecțiunea aripilor- oh! cry me a

când în ochi mi-aș citi singurătatea chipul sufletului nu l-aș mai putea privi în oglinzile altor ochi trupul privirilor mele ar fi atât de neputincios încât ecoul absolutului nu l-ar

Anii mei s-au prelins ca niște șopârle transparente au crescut fără aniversare. Anii mei fără trup stăpânind numai aripi portabile au emigrat din apus în apus suportând tortura

de câte ori ne întâlnim în oglinda neutră smerită mă văd compromisă într-un complot de regrete nesăbuite; armonii smintite cum aș putea să te las în urmă, copilăros stăpân hoinar peste

Prea multe clipe de ceară închegate între mine și geamul torturat în ochiul spart nu mai pot nu mai vreau să spun atât nimic mai mult mă înțeapă în palmă singurătatea din ultimul an din

Strânge-mă de mână, te rog zilele trec din umbre în umbre între noi sute și sute și sute de viori elefanți înmblânziți în pași născociți din strămoși în strămoși din câți au fost în inimă

câtă carne înmulțită din îmbrățișarea ochilor câtă întruchipare adiacentă în râsul-plâns-înșelător câte globuri serafice de lumină câtă piele piguită în spectrul gesturilor reflexive câtă

caut, caut, caut, caut caut înnebunită nopțile calme suspendate în aer în universul lasciv lăsat sa ardă continuu activ și nevrotic pâna în măduva coloanei mele vertebrale brutale clipiri de

Fără tine nimic nu mai e la fel. Trotuarele bulevardelor nu mai sunt încăpătoare. E o simfonie crepusculară de vioare-n părerea mea de rău tatuată-n forma pașilor treji ca un semn de

Am rătăcit un veac dospită în colțul unui gând fragmentat în două credeam absurd că visele erau o boală de suflet și m-ascundeam de somn după gratiile ochilor oxidați în pivnița cearcănelor

Nu mi-e teamă de moarte suntem destinați să știm și știm, câțiva dintre noi că-n efemeritate există un punct mort o ecuație nerezolvată intuită spre sfârșit ca o scuză asfixiată-n palmă din

un vers de alăută se așterne în ureche când somnul incolor băzâie peste pleoape gândul deshidratat într-o tăcere ușoară dispare părăsind groapa de cearcăne

zile în care inima-i leneșă și cârcotașă zile în care rutina pompează în mine ca o boală de sânge inundând plămânii cu idei-aperitive dramatice și nu mă pot trezi în orice loc al casei mă arde

Timp Plouă. Văd lentila aburită și concavă a primăverii și anii mei pierduți mă rod la încheietura oaselor. Un trecut retractil și limfactic până în măduva coloanei vertebrale.

Vida, vida, vida. Șiraguri de secunde stoarse sălbatic din roșul viu până-n albul decolorat în gri de la prima până la ultima roată Fortuna Labilis. Nu se poate evita negrul.