șters

Pastişă - Lucrare literară, muzicală sau plastică, de obicei lipsită de originalitate și de valoare, în care autorul preia servil temele sau mijloacele de expresie ale unui mare creator.

Despre teme, este evident, despre mijloace de expresie, la fel de evident. Am explicat, nu mai repet. Dacă vă apăraţi textul cu înverşunare, pe un atelier literar, s-ar putea să găsiţi câţiva susţinători. Dacă mergeţi în faţa marilor critici cu un asemenea text, ori vă vor ignora, ori vă vor demonta. Cred că mai degrabă vă vor ignora. În orice caz, ca o măsură de prevedere, în cazul în care doriţi să faceţi pasul serios înainte pe drumul literar şi să vă confruntaţi cu critica de specialitate, ar fi bine să ţineţi cont de tot ceea ce v-am spus. dacă nu, succes la pastişare, în continuare. Are cine să vă premieze, chiar să fără explicaţii. Nu mai revin.

era cel care a explicat foarte bine cum e cu procesul inspiraţional, dicteul automat, promovat de suprarealişti, şi uimirea în faţa propriei creaţii lirice, dacă e o creaţie născută în zodia aceea a spontaneităţii şi inconştienţei. Nimeni nu a cerut ca dv. să justificaţi sau nu interpretările mele. Dacă v-aţi conectat la flux, fiţi sigur că la acel flux s-au conectat şi ceilalţi, de unde şi consubstanţialitatea. Critica presupune, face conexiuni, observă, analizează, dar numai poetul ştie ce a simţit, chiar dacă, de multe ori, nu are limbajul critic pt a explica acest lucru, nici la distanţă mare după ce a scris textul.

toate aceste lucruri, trebuiau explicate pro sau contra, într-un comentariu elaborat, de cel care a recomandat textul. Şi am încheiat aici.

Aşa ca să fac referire la câteva elementele din poezia eminesciană: stele care tremură (Stau în cerdacul tău...), poteci (Povestea codrului, Sarmis), fantasme (rime alegorice), drum de lumină (Epigonii - Lumina a vieții voastre drum). La acestea, se adaugă versul de 11 silabe, folosit de Eminescu în multe poeme sau sonete (Afară-i toamna, Sonet III etc ). Dacă aţi folosit, prin scindare, doar jumătăţi din expresiile eminesciene, schimbând adjectivul, nu e suficient pentru a fi originală. Deci, în concluzie, textul dv are elemente clare din poezia eminesciană, măsură eminesciană combinată cu măsura coşbuciană, plus, cum am spus mai sus, rime creste-sfere celeste, pe care le folosesc şi alţii. E clar că lipseşte ineditul, originalul.

ştiu că nu dă bine publicului, dar textul dv. nu are suficiente elemente inedite pentru a primi mai mult decât a primit. Textul domnului Gorun Manolescu, mult mai profund, mai original, m-a făcut să îi acord acel plus de argumentare critică. Eu sper să vă ridicaţi nivelul, pentru a obţine mai multă atenţie critică. Iar dacă ţineţi morţiş, scrieţi-i marelui critic, Acad. dr. Theodor Codreanu şi spuneţi-i că eu am considerat că textul dv. este o pastişă după Eminescu şi Coşbuc. Dânsul e cea mai mare somitate din rândul eminescologilor. Poate că va răspunde, poate că nu, nu ştiu ce să zic, nu cunosc reacţia dânsului la mesajele unor poeţi care încă sunt în căutarea unui stil... Dar aş putea pune pariu pe orice că îmi va da dreptate. Spor la scris!

Un poem retroclasic, destul de bine scris. Spun retroclasic, fiindcă iubirea şi pierderea sunt teme comune la Eminescu, Coşbuc, reiterate mai târziu de Păunescu, în stlul lui caracteristic, declarativ, imperativ (Iubiţi-vă pe tunuri), şi iată şi de domnul Gorun Manolescu, care reabordează călătoria metaforică, pe un alt sens direcţional. E un fel de De ce nu-mi vii?, continuat cu Eu voi pleca..., consubstanţialitate eminesciană, arhaică şi arheică, implementată în conştiinţa naţională. Sonorotatea şi solemnitatea clasică sunt alte două caracteristici consubstanţiale, venite pe fluxul aedic din care se hrănesc şi se inspiră toţi poeţii. Retrosimbolosmul eminescian, prezent şi el, prin steaua ce s-a stins, poetul Gorun Manolescu venind cu ştanţa proprie, umbra urmei mele, colapsul de gând şi rana extazului fierbinte, aceasta din urmă o întoarcere în matcă a furtunii extazului, prezentă la Vasile Voiculescu. Avem şi influenţe mai moderne, stănesciene, dacă e să fac referire la recele nenins, ceea ce denotă că domnul Gorun Manolescu are o lectură bogată şi ştie să folosească, în interes propriu, tehnicile predecesorilor. Remarc şi o strofă splendidă, puternic expresivă, un amestec de luciditate şi revelaţie poetică: Căci sufletul acuma descătuşat îl ai / Ucis de fericire – ţâşnind avid să vadă / Cum fulgeră prin crinii cambraţi precum o spadă / Lucida Nefiinţă prin Gura cea de Rai. Antinomii şi paradoxuri, frumos poetizate, cambrate, pe măsura forţei care le cheamă în adâncul hârtiei..., ca proces de rezonanţă şi extrapolare cu forţa care le-a generat în athanorul fiinţei. Pentru final, poetul alege un distih concluziv, pe un alt ritm, o tehnică pe care am mai întâlnit-o la matematicianul şi poetul Florentin Smarandache, unul dintre iniţiatorii curentului paradoxist românesc, curent care poate include şi poemul de faţă.

că mă plagieeeeeeeeeeeeeeeeezzzzzzzzzzzzziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii....

Sărbători fericite!

faină de tot poanta de la final! Am citit cu plăcere şi nerăbdare până acolo, aşteptând să descopăr un personaj autentic. Apoi, am răsuflat uşurat! Bine că nu ai spus acolo că iubitul meu a scris Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman, că ieşea balamuc mare pe site...

dacă nu îţi plac sugestiile propuse, vino tu cu îmbunăţăţirile necesare. aeriseşte limbajul, astfel încât să fie cât mai clar dpdv al logicii şi cât mai natural, respectă metrica peste tot, nu fă abatere de la gramatică în privinţa articolelor.

poate că va trebui să comentez la tine doar sonetele perfecte, adică unul la 50, cu indulgenţă.

Sonetul e cam 80%. Primele două versuri au problemele cele mai mari, a-ul de dinainte de ninge şi ramurile suse, un epitet stângaci. Te ajut la aceste două versuri şi atât, chiar dacă mai ai rupere de ritm în versul 3 şi nişte articole lipsă, pe care te las să le ghiceşti.

De prin văzduh doar păsări și a ninge (ce ninge)
Împăduresc copaci cu ramuri suse (lovesc copaci cu ramuri nesupuse)

bine, trec peste, dar te voi comenta doar acolo unde poemele tale noi se ridică la nivelul creaţiilor tale cele mai reuşite şi unde nu mai sunt necesare decât zero intervenţii sau intervenţii minore. Tu eşti creatorul textelor tale, nu noi, ceilalţi. Să nu mă chemi, aşadar.

Unii autori de pe acest site au găsit o modalitate prin care copierea stilurilor și parțial a tematicii din opera clasicilor să nu intre pe teritoriul pastișei. Folosesc parodierea, originalitatea venind din inovația combinațiilor ludice și raportarea acestora la cutumele societății contemporane. Unul dintre aceștia este Liviu Nanu, despre care am și scris o cronică. Deci, iată cum ludicul poate fi salvator și chiar descrețitor de frunți critice. Din nefericire, la dv. se observă insistența pe teme și stiluri identice cu cele clasice, dar nu se vede contribuția dv. substanțială ca autor inovator.

Domnul Simon Felix Marțian apare în câteva reviste, pe câteva site-uri creștune și într-o asociație de scriitori, unde are și o biografie. Deci nu este o persoană inventată de mine. Și dânsul ar putea spune același lucru despre dv., la o căutare a numelui dv., de vreme ce apăreți cu creații doar pe Agonia și Insemne literare. Dar nu asta contează, cât de celebru, popular sau real este fiecare, ci felul în care scrie. Iar aici un cititor cu lectură bogată poate observa că dv. pastișați, pastișa fiind o creație literară, de obicei lipsită de originaliate și valoare, în care autorul preia temele sau mijloacele de expresie ale unui mare autor, în cazul dv., după cum am spus mai sus, versuri pe aceeași metrică și teme vetuste folosite de Eminescu și Coșbuc. Critica constructivă nu îseamnă doar să i se dea calde unui autor, ci și să i se spună de ce să se ferească, pentru a-și îmbunătăți scrisul. Am spus foarte clar și calm că trecerea la vers alb ar putea fi un lucru mai bun, ca o concluzie finală. Dacă există păreri diferite de a mea, chiar vreau să văd o analiză critică de mare rafinament,să văd și eu în ce constă originalitatea stilului și cea tematică, exceptând cuvintele identice și expresiile folosite și de alții, pe care le-am dat exemplu.

Să analizăm două strofe.

Prima, scrisă de Simon Felix Marțian:

Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.

A doua, de Amanda Spulber:

Dansează și cântă în aerul sfânt,
venit de pe creste –
Un freamăt adânc readus pe pământ
din sfere celeste.

Din punctul meu de vedere, nu e mare diferență. Rimele creste-sfere celeste sunt identice, pământul freamătă în amândouă, cam mare asemănarea. Nu spun că ar fi vorba de un semiplagiat ideatic, spun doar că mi-ar plăcea să văd o abordare diferită față de alții, atât în ceea ce privește stilul împrumutat de la clasici, cât și rimele pe care le folosesc atâția și atâția... Ce este original, într-un asemenea text?? Parcă și Ștefan, în chinuiala lui, are mai multă originalitate.

Ce-i drept, pentru fanii de pastișe, asemenea texte pot fi considerate frumoase, dar dacă vine un eminescolog cu greutate, un Codreanu, un Rachieru, un Cubleșan, dă cu textul de pământ și îl face țăndări. Sau unul care îl știe pe Coșbuc, recunoaște inediat versurile de 6 silabe, asta dacă e să fac o referire la ultimul vers din fiecare strofă din Pașa Hassan. Textul este un mix tehnic între Eminescu și Coșbuc, asta se vede de la o poștă.

Tocmai de aceea sugeram că ar fi fost frumos ca textul să fie analizat de cel care l-a recomandat, că dacă ar fi făcut o referire la pasiunea sa pentru pastișă și sinclonizare, am fi aflat și noi care a fost criteriul de apreciere al textului.

Așadar, ca pastișă, să zicem nota 8, fiindcă, în ciuda mix-ului, apare o rupere de ritm la versul 3 din strofa 3. Iar la originalitate, nota 1 spre doi, hai nota 4 că nu e chiar totul mot a mot sau ultrauzitat. Poate că ar fi bine o trecere la versul alb, căci versul clasic e f riscant pentru cineva care pune foarte mare accent pe tehnică, dar originalitatea lasă de dorit.

reîntoarcerea la locul crimei trebuie privită ca un recurs la memorie. Timpul ne ucide pe noi, noi ucidem timpul, amintirile rămân. Nu am făcut referire la eficientizare sau nevoia de eficientizare, dacă e să vorbesc despre metempsihoza de la final, tu ai scris ce ai simţit, iar eu am constatat. Poate că, la nivel inconştient, nevoia asta de uşoară epatare şi fatalism vine şi din dorinţa găsirii unui corespondent metafizic, dincolo de trăsăturile umane. Sau poate că meseria despre care vorbeşti are efect puternic asupra personalităţii, ceea ce se reflectă şi în scris. Eu nu am de unde şti toate aceste lucruri, încerc să înţeleg, totuşi, din prisma cuvintelor şi a energiilor care le însoţesc, ale sentimentelor directe sau camuflate, criptic, în spatele unei gândiri analitice sau filosofice. Cred că devoalarea treptată a eului aduce un plus poeziei tale, dar tu vrei ca omul care te citeşte să facă un efort pentru a te primi, fiindcă îţi plac oamenii inteligenţi şi deteşti superficialitatea. Borges era pe acest tipar, la el fiorul poetic se afla în spatele multor platoşe filosofice. Eu, oricum, apreciez toate formele de manifestare şi explorare poetică, toate având un punct comun, frumuseţea şi complexitatea fiinţei umane. Sărbători fericite!

vă propun să-l întrebaţi pe dl. Bogdan Geană cu privire la titlurile cu majuscule. S-ar putea să nu ştiţi că există nişte restricţii în acest sens, motiv pentru care, de exemplu, dl. George Budoi are textele în atelier.

Dacă tot e înstelat, pe mine unul, chiar m-ar bucura un comentariu elaborat pe acest text, dpdv al structurii, al temei, al interpretării versurilor. Este util şi pentru autor, şi pentru cititori, şi pentru cei care vin din afară pe Agonia şi vor să înţeleagă cum şi pentru ce se apreciază un text. Cu ocazia asta şi cel care recomandă textul ar putea da un exemplu celorlalţi de pe site, ca să ştie şi ei cum să abordeze un text, cum să-l analizeze. E o părere care are la bază regulamentul site-ului, dar este şi o părere despre felul în care Agonia poate evolua, mai ales că există şi demersuri şi eforturi în acest sens.

Partea cea mai frumoasă din acest poem este finalul. Un joc al dragostei, un foc ce aduce lumină și căldură în peștera intimității, un joc de lumini și de umbre, un popas care poate deveni o veșnicie. Găsesc un pic cam brutală lucrarea excavatorului și a șenilelor, mai ales că intră cumva în contradicție cu iscusința mâinilor. Aș fi pus mâinile la început și aș fi renunțat definitiv la dinții de excavator și la șenile, denumiri ce țin de șantier. A început cu mâinile tale ca niște ingineri iscuțiți cercetând pielea, măsurând munții, pădurea, căutâtând rădăcinile, stânca. Apoi ai privit cu uimire adâncimea, golul ce te-mbăta, te ispitea, te dărâma lăsând doar pietrele grele să-și îmbrățișeze destinul... Ai ales să rămâi... În lumina focului din peșteră, umbrele îți amintesc de acasă.. Este doar o idee, per total pot spune că am rămas după lectură cu un sentiment plăcut, taboul general fiind demn de reținut.

Cinste eroilor anonimi

cercul se răstrânge,
inima-mi se frânge,
de pe vechea turlă
anonimii urlă...

cine sunt ei, oare?
nimănui nu-i pasă,
candida vâlvoare
arde ne-nţeleasă.

vis de afirmare
nalt ca şi mormântul,
baba glumitoare
îşi propagă cântul.

ce-ţi doresc eu ţie?
iată, întrebarea,
stele-n agonie
să-ţi lărgească zarea!

dram de vitejie,
tona de umor,
dragoste-n frăţie,
gemete în cor.

(pamflet, replică la Optimism, de Liviu Nanu)

douămiişti, plecare