degetele ce deschid munții

Partea cea mai frumoasă din acest poem este finalul. Un joc al dragostei, un foc ce aduce lumină și căldură în peștera intimității, un joc de lumini și de umbre, un popas care poate deveni o veșnicie. Găsesc un pic cam brutală lucrarea excavatorului și a șenilelor, mai ales că intră cumva în contradicție cu iscusința mâinilor. Aș fi pus mâinile la început și aș fi renunțat definitiv la dinții de excavator și la șenile, denumiri ce țin de șantier. A început cu mâinile tale ca niște ingineri iscuțiți cercetând pielea, măsurând munții, pădurea, căutâtând rădăcinile, stânca. Apoi ai privit cu uimire adâncimea, golul ce te-mbăta, te ispitea, te dărâma lăsând doar pietrele grele să-și îmbrățișeze destinul... Ai ales să rămâi... În lumina focului din peșteră, umbrele îți amintesc de acasă.. Este doar o idee, per total pot spune că am rămas după lectură cu un sentiment plăcut, taboul general fiind demn de reținut.