Elena Mladinovici

A început cu degetele tale cautând pielea Dinți de excavator deschizând munții Mai întâi copacii Rădăcinile Pământul Apoi stânca Mâinile tale ca niște ingineri iscusiți Privești cu

Aveam douăzeci de ani și scriam despre tine Nici nu știu când au început să îmi picure cuvintele din degete le puneam la somn într-o bucată de hârtie copilul meu dăruit de tine emoțiile

să pierzi să cauți acolo unde n-ai avut niciodată curaj să speri să simți cum te evapori cum valurile de căldură te cuprind până la moarte cum storc ultima picătură de tine lăsând golul să te

ținea în minte câte un jurnal pentru fiecare vis al ei și erau puține zilele în care ea nu visa sau nu inventa câte-un vis erau în general zilele cele mai ploioase în care ei beau ceai și pe căni

după mult timp după puțin timp m-am simțit liberă să detest să judec să vomit să după mult timp după puțin timp lumea se învârte în niște cutii de tablă soarele-i oja de pe unghiile

în noaptea aia visasem că-mi erai amant și nu știam dacă voi putea a doua zi să mă uit în ochii tăi fără să te iubesc pentru că iubirea începuse să-mi semene a băț de înghețată sau vată de zahăr

mai știi diminețile ălea în care ne trezeam numai ca să ne iubim? toate culorile răsăritului pe pielea ta priveam prin tine vama tu erai scoica prin care ascultam marea și nisipul pe care mă

eu am viitorul scris în jurul degetului rotund și aproape perfect ca o poezie compusă după toate canoanele și tatuată apoi pe cord deschis am șoptit de atâtea ori nu încât mi-e greață să

uneori mi-e frică să scriu cuvintele astea s-ar izbi de urechile lor și ar putea pricepe mai mult decât aș vrea sărbătorile astea mă dor oamenii rup din mine carnea ca niște animale însetate de

de ce nu ninge să se lase peste suflet zăpada ca o cărămidă să îmi ascundă tălpile reci și gândurile împrăștiate pe asfalt cu creier cu tot duduie prostia în mine și e atât de frig c-o să rămân

ți-am zis cândva că nu mai pot să scriu uite, katy zice că nu-s bună de nimic într-o zi o să uit pur și simplu să mai trăiesc și să simt să mă cuprind în tine ca-ntr-un cuib de la care aștept

și-acum am ajuns în perioada de negare îmi place să-mi neg totul până și fericirea sau tristețea în fond, ce te interesează pentru tine lumea e frumoasă și fericită în jur totul miroase a

hai să-ți spun ceva despre tine mâine o să te trezești obosit prima zi de muncă din săptămână primul mic dejun de luni dimineața prima cană de cafea sau de ceai și-apoi pașii tăi legănați spre

cred că uneori ți-aș scrie de nevoie aș vrea să plâng să plâng și nimeni să nu știe de ce plouă și cât va mai dura de fapt eu sunt cea care-și dorește să știe uite mă doare mă doare așa de

poate c-aș vrea să-ți vorbesc în șoaptă mihai îmi zice că n-am experiență că atunci cînd voi descoperi că bărbații vor să fie lăsați în pace, voi căuta să obțin dovezile altfel așa cum el își

niciun spațiu dorit nu va fi doar al meu fiecare colț de cameră orice panză veche care atarnă de tavan au fost deja și-ale ei ea cea care a fost și este fântâna cu nouă guri spre care însetezi

n-aș fi avut ce scrie dacă nu ți-aș fi zărit colții trecuse o noapte ca toate nopțile aproape plânsesem înăbușit cât să nu mă aud nici eu să nu știu că plâng și că o fac din cauza ta tu

să ne scriem pe noi sub zidurile vechi să stăm la temelia lor ca un cimitir ridicat peste visele prăbușite sub neîmplinire să ne culegem vorbele și laurii de sub pașii trecătorilor abătuți peste

hai să stabilim o zi în care să ne ascultăm tu să vorbești eu să încerc să înțeleg ce spui sau să mă prefac că înțeleg să nu mai bem bere neagră la aceeași masă și să hoinărim așa fără hărți

e ceva in noi care depășește limitele trupului niște resorturi pe care le descoperim adâncite atunci când degetele mai pot desena în aer doar un singur punct de care să ne agățăm pe care să

mi-e frică știi, așa cum te cuprinde un vârtej pe sub tălpi și te înghite picătură cu picătură și tu îi simți aproape mâinile (nu știi sigur dacă are, da\' tu le simți) agitând în sufletul tău

asta e una din zilele în care aș scrie tot cum se mișcă spasmodic perdeaua cum fecioarele își poartă virtuțile în pocale de argint și oamenii obișnuiți se amestecă pe străzile astea

nu-mi mai aduc aminte eram copii și printre noi zburda inocența ne luam cu ea de mână și hoinăream neștiuți de nimeni iar atunci când ne apropiam îmbrățișările își întorcea privirea de

ți-aș scrie uneori ți-aș scrie despre mine sau despre noi pentru că în mine s-au confundat realitățile cu extazul și-am îmbrățișat singura nebunie care rămasese încă ascunsă de brațele mele am